Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Încrederea în cuvânt

        de Ioan LASCU

O oarecare mefiență am resimțit relativ frecvent față de anumiți scriitori pe care îi consideram supralicitați, așa cum s-a întâmplat și se întâmplă nu numai la noi dar și în alte literaturi. În fond, în lipsa unei publicități mediatice care, chiar și atunci când intră în funcțiune, nu dimensionează în mod real sau în primul rând valoarea, critica literară promovată de unele reviste poate contribui, și ea, la o asemenea supralicitare. Printre acei scriitori supralicitați mi se părea că se află, din mai multe motive, Constanța Buzea. Fără a enumera aici celelalte motive, mă văd însă obligat să recunosc un adevăr pe care, poate, mulți alții, simpli cititori sau critici cu pretenții, îl trec de obicei sub tăcere: lipsa unor lecturi aprofundate, cunoașterea nu tocmai aplicată, fie și numai în parte, a operei celor vizați. Fără a fi cazul de a face mea culpa, am recurs la această mică destăinuire pentru a focaliza gândurile și asupra unor carențe, de multe ori inevitabile, însă în parte pasabile, ale criticii de întâmpinare. Chiar prin natura ei, acestei critique d’accueil îi lipsește caracterul sistematic: de pildă, de cele mai multe ori, în loc să te conducă spre abordarea altor cărți ale scriitorului recenzat o dată, cu o carte, anumite rațiuni personale sau redacționale, de cele mai multe ori subiective, te împiedică să-l abordezi a doua sau a treia oară, cu alte cărți. În fine, și subiectivitatea face parte din natura criticii de întâmpinare, între altele dependentă de gusturi și afinități. Din care altfel de cauze lucrurile stau așa: dacă este bine sau nu, când este oportun și când nu, ar fi cazul să ne dumerim cu alt prilej.

Întorcându-ne așadar la poezia Constanței Buzea, să remarcăm un volum bilingv apărut în 2006, la Editura Grinta, Cluj, cu o prefață de Andrei Zanca, căruia îi aparține și selecția poemelor. Aducem așadar în discuție făcutul meu cuvântul * mon sort le mot, versiuni în limbile română și franceză, secunda aparținând lui Miron Kiropol, el însuși poet și traducător, de foarte multă vreme trăitor în Franța. La prima impresie avem de a face cu o poezie de mare finețe, care dovedește – este un mod de a spune – o admirabilă încredere în cuvânt.  Chiar poemul ce dă titlul volumului poate fi considerat unul tipic și programatic pentru „gândirea poetică” a Constanței Buzea: „făcutul meu cuvântul paște-n munte / imagini verzi sub norii toamnei grei // ai mai văzut mai ții tu minte unde / șed liniștiți ca-n lacrimi ochii mei // timpul secat petrece și-i răspunde / din tine cineva fără să vrei // trecându-mi dreapta lină peste frunte / cu mâna stângă sufletul mi-l iei // în câte-un nor străin ne vom ascunde / ca desfrunzit mesteacăn lângă tei”. Cuvântul este, la modul existențial, restaurator și recuperator, iar la modul poetic un constructor al unor versuri de o fluență și o cadență cuceritoare, câteodată într-atât de incantatorii încât intră direct în osmoză cu sufletul, fermecat de o stranie, îndepărtată strălucire. Straniul și depărtarea ce însemnează  această elegantă măreție a cuvântului, această strălucire ce stă sub o sumbră aureolă, vin din calme dar pătrunzătoare dureri și nostalgii. A ține minte liniștea ochilor în lacrimi cred că este atitudinea și starea, cele mai potrivite, pentru a da relevanță afirmației anterioare. Trecutul ca timp secat corespunde unui viitor al ascunderii, fiindcă îmbătrânirea, înstrăinarea de sine, în cele din urmă fatalitatea dispariției și a uitării, trag brazde adânci prin sufletul poetului. Numai (făcutul meu) cuvântul, cel ce instaurează, se confundă cu însuși destinul.

Ceea ce ar fi de recuperat ar trebui să încapă într-un muzeu imaginar, nu întocmai precum cel al lui Malraux, care este literar și cultural, ci în unul al existenței personale ce se volatilizează prin sacrificarea echilibrului secundei fragile. Nimic concret nu pare să dăinuie în urma trecerii existenței, deoarece muzeul imaginar al Constanței Buzea devine sumbru și dătător de reci fiori – în el este depozitat întregul trecut din care nu mai distingem, în memorie, nimic altceva decât un timp scufundat. De aceea muzeul nu este într-atât unul imaginar, cât mai ales altul, indescifrabil: „sunt săli în memorie / lungi galerii de tablouri / timp scufundat în culori // sunt săli carnivore răscruci / coridoare și scări către poduri / și turnuri înguste și trepte de gresii / străvechi acoperișuri și țigle intacte / și funii sunt […] //  timp scufundat / curajul meu stă în trecut atent / și pândind uscat în septembrie calmul / în care senină să mor // timp scufundat timp distrus / sacrificând echilibrul secundei fragile / ce lin din prezent mă gonește / mă naște și mă părăsește / la ușa muzeului ca lângă o gură feroce”.  Imagini ale devorației  și morții de o pregnanță aparte – carnivore răscruci, săli carnivore, funii, coșmarele mării, timp scufundat, timp distrus, gură feroce – aproape că debordează prin recurență. Muzeul fictiv indescifrabil al unui trecut secat este unul al fragmentării, al disparității memoriei, în așa fel încât acolo nu pot încăpea decât frânturi de existență, totuși sublimate și înnobilate prin metaforă și simbol: „lungi galerii de tablouri”, săli și coridoare, „scări către poduri”, „turnuri înguste”, „trepte de gresii”, „străvechi acoperișuri”, țigle și funii, „castele și case umile”. Viața rămâne în trecut, din prezent se întrevede numai calmul unei morți, într-o vreme a nostalgiei – luna septembrie. Calmul și seninătatea morții sunt doar o amară consolare.

Totuși, o unică scăpare se oferă prin cuvântul recuperator ca expresie a gândului ce transgresează trecutul și viitorul. Ce ar mai fi de recuperat decât „fânețe cu trifoi”, „lâna oilor păscând”, „singurătățile-n doi”, „coline aer coline și turme”, „plânsul cel fără umilință”, dorul izvorâtor de plâns. Ca și în poezia lui Dinu Flămând, aceste reminiscențe ale unui univers tradițional se singularizează prin trăire și capătă durată printr-o transfigurare poetică de o intensitate nu arareori sfâșietoare, prin transferul în alte universuri de suflet, de gând, de spirit, unde nu are loc nici o efemeridă: „ca un vis ce ne cheamă într-însul / ar fi viețuirea din gând // și cum să te iau cu mine / când ca de la mine te-aș cere / și cum să răspund cu fragede buze de mir / când ce ne e dat e străin / ca o rătăcitoare avere / ca un blestem fără șir” (viețuirea din gând).

Poezia Constanței Buzea este, prin expresie, un rafinament al durerii, o tristă strălucire, ca a unei stele în extincție. Încrederea în cuvânt ca principiu ordonator al destinului este suprema atitudine a poetului, ce conferă sens existențial și poeziei, așa încât criticul își ia îngăduința de a vorbi, în același timp, despre o poezie a destinului, dar și de poezie ca destin. Dincolo de funciara discreție, Constanța Buzea uimește prin profunzime și, parcă este un pic ciudat să ne exprimăm astfel, prin delicata ei putere de seducție.

Neîndoios că asemenea atribute l-au atras și stimulat și pe Miron Kiropol în realizarea inspiratei transpuneri în limba franceză a poemelor. Fidel dar și vădind măiestrie și sensibilitate, izbutind să redea în chip fericit cadențele și sonoritățile, ceea ce este cel mai greu în traducerea poeziei, Miron Kiropol recurge arareori la invenții ca să găsească echivalențe semantice ori poetice pentru anumite sintagme specifice din versiunea originală. A rămâne fidel față de semantica textului, a-i păstra, în același timp, frumusețea imagistică și eufonică și, pe deasupra, a nu diminua profunzimea versului, ține, desigur, de o dificilă artă a traducerii. Excelent cunoscător al celor două limbi, română și franceză, el însuși poet, cunoscător incontestabil al poeziei și culturii românești, Miron Kiropol nu are încotro: se achită cu brio de încântătoarea sarcină de a preface făcutul meu cuvântul în mon sort le mot. Poeta Constanța Buzea sună memorabil atât în română cât și în franceză.

 

© 2007 Revista Ramuri