Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Surzenia selectivă

        de Nicolae Prelipceanu

Mulţi dintre cei din generaţiile fără dopuri zgomotoase în urechi cred – şi printre ei sunt şi medici – că decibelii băgaţi în interiorul fiinţei umane multe ore pe zi vor sfârşi prin a-i asurzi pe ascultători. Se vor întâmpla şi altele cu aceşti consumatori de zgomote, dar deocamdată ne interesează doar auzul.

Adevărul este că trăim deja într-o lume de surzi, cărora le place, cu toate acestea, să vorbească, să vorbească, să vorbească… O discuţie cu un asemenea surd este o succesiune de monologuri paralele. Şi n-ar fi nimic rău, e bine să înveţi şi să monologhezi, dacă să dialoghezi nu mai poţi, doar că asemenea compoziţii pot fi văzute, şi chiar auzite de cei care încă nu şi-au pierdut acest simţ, pe la televiziuni prietenoase cu unii sau cu alţii. Atunci când, de pildă, se confruntă indivizi aparţinând unor partide adverse, fiecare îşi cântă (că nu e mare diferenţă între zgomotele din căşti şi astea) partitura, iar cel care ar trebui să fie moderator îşi vede de ale lui (nu aude?), fără să pună întrebări ce, poate, i-ar aduce pe o cale cât de cât apropiată, dacă nu comună, pe combatanţi. Or fi surzit şi moderatorii? Nu cred. Cred, mai degrabă, că n-a surzit de tot nimeni, încă, în societatea românească de azi, dar există un fel de surzenie selectivă, una care ne împiedică să-i auzim pe cei care ne contrazic, fie că au dreptate, fie că nu, dar ne deschide larg urechile pentru cei care ne cântă în strună. Îi spui şefului unei dizidenţe de partid că nu poţi fi ales de zece-douăzeci de inşi şi să pretinzi că-i conduci pe toţi cei nu ştiu câte mii sau zeci de mii, iar el îi dă înainte cum ştie el, fără să pară că ar fi auzit ce i-a trecut pe la ureche.

Poate că traiectoriile sunetelor, ale vorbelor care nu convin, se vor fi modificat de când am învăţat noi, ceştilalţi, subiectul la fizică şi nu mai vin direct spre noi decât vorbele care se potrivesc cu ceea ce ştim şi credem, atrase ca pilitura de fier de un magnet, iar celelalte se duc în aer, precum gloanţele greşit ţintite într-un poligon de tragere. O fi o altă formă de încremenire în propriile idei, dacă le putem numi aşa, sau o fi, poate, doar un teatru menit să acopere interesul care – nu-i aşa? – poartă fesul, încă de pe vremea turcilor. Pentru că, dacă faci tot timpul abstracţie de spusele altora, de informaţiile care ar contrazice te miri ce acţiune necugetată a ta, te poţi trezi într-o bună zi (rea pentru tine, bună pentru adversarii tăi) hăt, departe de realitate şi de lumea în care credeai că trăieşti.

Ştiam că numai oamenii ajunşi în poziţii de conducere obişnuiesc, pe-aici, pe aceste picioare de plai şi guri de rai, să facă sourd oreille, cum spune francezul, la opiniile care nu le convin, cu alte cuvinte la contrazicerile ce vin din partea unor inferiori. Mai nou, însă, toată lumea se aşează în poziţie de şef şi se auto-asurzeşte, chiar fără dopurile muzicale din urechi, la orice nu e conform cu propria-le opinie, poziţie, idee.

Stânga vest-europeană a procedat aşa la câtva timp după căderea răsunătoare a comunismului în URSS şi-n ţările aservite ei. Au lăsat să treacă un timp, imaginându-şi, poate pe drept cuvânt, că lumea o să uite şi, din nou, vorba lui Caragiale, pac la Războiul, adică dă-i cu comunismul corect care nu are nimic de-a face cu cel ce şi-a zis astfel în Rusia şi în restul lagărului. Este, într-un fel, un reflex de apărare împotriva a ceea ce le-ar scrânti mintea, atunci când ei sunt convinşi că ea e bine aşa cum ştiu şi cred ei. Dialogul surzilor merge înainte. Căci sunt mulţi negaţionişti ai lagărelor de concentrare create de bolşevici, de la Lenin citire, dar sunt şi negaţionişti, mai puţini cred, ai Holocaustului. Orice evidenţă poate fi negată dacă vrei, se va găsi cineva, un alt surd, să te creadă, să te şi asculte. Pentru victime, asta e de natură să producă disperare. Ei ştiu – cei care au reuşit să scape – prin ce au trecut şi, totuşi, persoane care au trăit în libertate, care s-au bucurat de drepturi în lumea liberă, le contestă experienţa, dacă nu-i chiar acuză de minciună şi manipulare, adică exact de ceea ce fac ei, liberii de când lumea. Au fost, în Vest, procese răsunătoare ale celor care încercau să deschidă ochii opiniei publice asupra crimelor bolşevice, susţinute, aceste procese, evident, de Moscova şi de acoliţii săi de la faţa locului, cea vestică.

Mai aproape de noi, pe-aici, când apare un grupuscul de inşi zgomotoşi şi obraznici, puşi pe răscoală fără motiv evident, ci doar de pofta de a pune mâna pe ceva gata construit, acesta se bucură de atenţia protectoare a presei, scrise sau spuse, căci, vorba cronicarului, „calul râios găseşte copaciul scorţos”. Şi chiar dacă de părerea contrară sunt mult mai mulţi, ea nu este, pur şi simplu, cerută sau ascultată, ca totul să iasă cum s-a stabilit înainte, de la rău început.

© 2007 Revista Ramuri