Trei zile la Turnu-Severin şi Orşrova, la festivalul literar de acolo. Particip a treia oară. Am plecat din Bucureşti cu o maşină, cu Marius Tupan şi Adrian Popescu, până la Craiova, pe un traseu ne mai umblat de mine, adică prin Alexandria şi nu prin Piteşti. Trecere prin comuna Buzescu, unde palatele cu turnuleţe ale romilor produc o impresie halucinantă. În Craiova, joncţiune cu prietenul Chifu care a preluat comanda grupului sporit numeric prin alăturarea craiovenilor şi a altora de prin alte părţi. Cazaţi toţi la Jiul. Seara, în sala Fănuş Neagu, cină fastuoasă oferită de directorul hotelului, care e un mare admirator al lui Fănuş. A doua zi, la Turnu-Severin, deschiderea oficială a Festivalului, câteva cuvântări şi apoi toată lumea la o pensiune care va constitui „baza”, undeva pe malul Dunării, lângă Orşova. Mâncare (mult peşte), băutură, animaţie până seara târziu. Toată lumea bine dispusă, toţi volubili. Dimineaţa, a doua zi, programul „manifestărilor” e oarecum revizuit, adică redus la esenţial. Vizită la Mânăstirea Sfânta Ana, înălţată de Pamfil Şeicaru prin 1939, devenită restaurant în timpul comuniştilor. După ’90 redevine mânăstire de maici. Aşezare minunată pe o colină deasupra Dunării. Un dens colocviu despre „lumea de mâine” inspirat de cartea cu acest titlu a lui Ion Biberi, care este, prin provenienţă, om de-al locului. Apoi, s-au decernat nişte premii, unul lui Prelipceanu şi unul mie (pentru Opera omnia!). Din nou la pensiune, chef îndelungat, până seara, de la care şi eu şi Gabriel, ba chiar şi Tupan, ne-am cam sustras. Nu ştiu cum se făcuse că participanţii ne-o luaseră cu mult înainte, nu mai puteau fi ajunşi de către noi, ceilalţi trei, aşa că ne-am retras cu discreţie. De altfel nici nu s-a prea băgat de seamă. Cât am stat, totuşi, ne-au luat spaimele. Beţie, lăutari, dansuri populare, chef tradiţional în toată regula în care l-am văzut cu uimire antrenat pe nimeni altul decât pe Şerban Foarţă. Dansa cu foc. O doamnă a locului, de lângă mine, mă întrebă şoptit: – Dumneavoastră nu jucaţi? Eu: – Mă vedeţi jucând? Ea: – Nu prea vă văd, dar poate jucaţi. – Nu joc. De fapt minţeam, pentru că nu mai demult decât astă-vară „jucasem”, la Brăila, la întâlnirea cu foştii colegi de liceu şi cu nevestele lor. Am tropăit, dar acolo eram cu „ai mei”, cu foştii colegi, era altceva.

Deci ne-am retras, cei trei, cu discreţie, am dormit, spre a ne îmbarca apoi în tren, la Orşova, pentru un drum de cinci ore până în Capitală. În fine, satisfacţia mea e că şi de data asta am trecut cu bine proba rezistenţei fizice. Nu am avut dificultăţi. Acolo fiind, am auzit că Dan C. M. ar fi făcut infarct. Sper să nu se confirme. Este mai tânăr decât mine cu vreo douăzeci de ani, dar e apoplectic, corpolent şi umoral. Îmi pare rău pentru el.

Am petrecut la mare zece zile agreabile, în linii mari, în compania plăcută a lui Nichi, a tinerei sale soţii şi a micuţei lor Ana, de doi ani, extrem de simpatică. Puţin înot, dimineţile, înainte de micul dejun, nu în chiar toate zilele pentru că au fost şi unele impracticabile în ce priveşte marea. Apoi puţin ping-pong (încă mai fac faţă), biliard, golf. Am trăit şi momente grele din pricina agresării fonice. Muzică bubuitoare chiar sub fereastra mea, dimineaţa între 10 şi 13, iar după-amiaza între 16 şi 19. În ultimele două zile am fost însă scutit. Mânuitorii de tobe plecaseră.

M-am înapoiat de la mare cu Gabriela Adameşteanu şi fiul ei care a şofat. Mâine plec la Deva, la ora 6 dimineaţa, cu trenul, 7 ore de mers. Săptămâna viitoare la Oneşti, săptămâna cealaltă din nou la Neptun pentru alt Festival literar. Pe urmă la Botoşani. Parcă sunt purtat de furii, accept tot felul de invitaţii pe care nu mă văd refuzându-le din diferite motive. Îmi place totuşi să-mi încerc forţele. Sper să rezist fizic, sper.