Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Requiem pentru un oraş

        de Alex. Ştefănescu

Primul vers din sonetul Veneţia pare reverberaţia unui dangăt de clopot: „S-a stins viaţa falnicei Veneţii”.

Sonetul este un requiem melancolic şi solemn pentru un oraş care şi-a pierdut strălucirea de altădată. Un tânăr neinformat poate crede că este vorba de un oraş părăsit de locuitorii săi, pe care urmează să-l acopere treptat valurile mării, cu toate cele 118 insule şi 543 de poduri ale sale, pentru a fi descoperit cândva de arheologi, ca o nouă Atlantidă. În realitate, Veneţia n-a fost abandonată niciodată (chiar dacă se tot vorbeşte, în stilul dramatic al presei de senzaţie, despre scufundarea ei lentă). Numai că în secolul nouăsprezece nu mai avea gloria pe care o avusese timp de sute de ani, ca reşedinţă a dogilor Republicii Veneţia (stat mic, dar puternic şi bogat, cu locuitori cunoscuţi pentru luxul şi rafinamentul lor).

Oraşul pare pustiu numai prin comparaţie cu atmosfera de sărbătoare continuă care îl însufleţea în trecut. Nu a murit o localitate, ci un stil de viaţă: „S-a stins viaţa falnicei Veneţii,/ N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;/ Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,/ Pătrunde luna, înălbind păreţii.”

Şi apoi, emoţia provocată de declinul oraşului nici nu-i aparţine lui Eminescu, ci unui poet german obscur din epocă, Gajetan Cerri, autorul sonetului Venedig, datat 1850: „So oft ich seb’ in düstrer Mondesbelle,/ Wie, folgend einem innren dunklen Zwange,/ Das Meer sich schmiegt in nie gestilltem Drange/ Wild an Venedigs bleiche Marmorschwelle” etc.

Pe Eminescu l-a cucerit şi apoi l-a obsedat acest sonet, care a intrat în rezonanţă cu propria lui sensibilitate şi pe care a încercat să-l reconstituie în limba română în repetate rânduri, începând din perioada studenţiei sale la Viena. În cele din urmă, după crearea a numeroase variante, a ajuns la cea cunoscută azi de toată lumea. Neştiind că este o traducere, Titu Maiorescu a inclus-o în volumul de versuri pe care l-a alcătuit în 1883, fără consultarea lui Eminescu. Oricum, prin reconstruirea sa nu numai în limba română, ci în limbajul poetic eminescian, sonetul a devenit al lui Eminescu.

Impresionează melancolia calmă, constatativă a fiecărui vers. Nu există nicio tresărire de revoltă împotriva acţiunii distructive a timpului. Pentru a ne transmite sentimentul că totul este pierdut, pentru totdeauna, poetul descrie încercările inutile ale valurilor mării de a reînsufleţi oraşul construit în mijlocul apei: „Okeanos se plânge pe canaluri.../ El numa-n veci e-n floarea tinereţii,/ Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii,/ Izbeşte-n ziduri vechi, sunând din valuri.”

Încercările de resuscitare a oraşului de către Okeanos (zeul mărilor în mitologia greacă) exprimă şi ele resemnarea, prin lentoarea proprie succesiunii valurilor. Ritmul iambic face ca versurile să sune ca o muzică monoton-tristă sau ca paşii cuiva care se plimbă contemplativ pe străzile pavate cu marmură ale capitalei glorioase de altădată.

Ca şi în alte poeme, se remarcă modul eficient în care Eminescu creează o atmosferă, din numai câteva cuvinte: „N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;/ Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,/ Pătrunde luna, înălbind păreţii.”

Este o nouă demonstraţie de eficienţă artistică. În doi timpi şi trei mişcări, ca un scamator al cuvintelor, poetul ne face să ne reprezentăm decăderea. El numeşte exact acele elemente a căror absenţă desfiinţează sărbătoarea: „N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri”. Şi foloseşte persoana a doua a verbelor pentru a-l implica pe cititor în descrierea situaţiei, făcându-l să se simtă şi el prezent pe străzile unei Veneţii în care viaţa s-a stins. Apoi, ca să accentueze senzaţia de pustietate, invocă pereţii „înălbiţi” de palida lumină a lunii, lumină care pe vremuri devenea insesizabilă în concurenţă cu feericele „lumini de baluri”.

Eminescu n-a găsit repede acele elemente a căror absenţă să fie atât de expresivă. După cum reiese din manuscrisele sale, a experimentat numeroase alte variante, de la trecerea completă sub tăcere a ceea ce a dispărut din Veneţia („Veneţia doarme sub un văl de ceaţă/ Şi luna lin răsare dinspre maluri/ Restrăbătând străvechile canaluri/ Cu raze-mbracă apa lină, creaţă.”) şi până la o enumerare amplă şi relativ prozaică a ingredientelor vieţii fericite de altădată („Nici dulci chitare, nici ciocniri de armă/ Şi nici lumini şi măşti de carnavaluri “/ Tăcere-n ziduri, umbră în portaluri/ Veneţia-i moartă fără zvon şi larmă.”). Până la urmă, cu un instinct artistic sigur, a ales exact ceea ce trebuia ales.

În continuare, ideea de „stingere” se radicalizează: „Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate.”

Poetul merge poate prea departe cu exhibarea dezolării sale, care nu avea nevoie de descrierea unui peisaj lugubru pentru a fi convingătoare. Şi nici nu era absolut necesar să folosească adverbul „sinistru” în momentul aducerii în prim-plan a clopotniţei bisericii San Marco: „Preot rămas din a vechimii zile,/ San’ Marc sinistru miezul nopţii bate.”

O posibilă justificare estetică o constituie pregătirea cititorului pentru sentinţa finală, care trebuie ascultată cu maximă atenţie, pentru a nu fi uitată:

„Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,/ Rosteşte lin în clipe cadenţate:/ «Nu-nvie morţii “ e-n zadar, copile!»”.

Este aceeaşi sentinţă care, fără îndoială, i-a rămas şi lui Eminescu în minte după citirea sonetului scris de poetul german: „Lass ab! die Todten stehn nicht auf, o Knabe!”.

© 2007 Revista Ramuri