Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Dinspre „dincolo” spre „dincoace” şi invers

        de Gabriel Nedelea

Deopotrivă de ispitit, de mirat şi de ruşinat în faţa promisiunilor şi siluirilor transcendenţei, înscris de Radu G. Ţeposul în rândul optzeciştilor făuritori ai „cotidianului prozaic şi bufon”, Liviu Ioan Stoiciu este un existenţialist intransigent, care duce prin poezia sa o epopeică luptă cu tema şi tăriile morţii. El continuă în volumul Nous „exerciţiile de murit” (Gabriela Gheorghişor) din Substanţe interzise (2012), însă iese în câmpuri tot mai deschise şi cuprinzătoare de toposuri ale vieţii şi morţii suprapuse sau reflectate unele în altele, încercând inclusiv calea creştinismului alterat de reminiscenţele „păgâne”.

Ascunzându-şi cu rigurozitate strategiile discursive, ceea ce-l diferenţiază de majoritatea congenerilor săi, Liviu Ion Stoiciu recurge în ciclurile „O mers când dincoace, când dincolo”, „Jurnal Nous” şi „Fiecare lucru are rânduiala sa” ale Nous-ului său, titlu conceptual fără să fie însă pedant, la oralitatea aparte a discursului interior, căruia îi asigură fie două euri, fie alibiul „vedeniilor” sau al „viziunilor”. Hotărât să meargă până la capăt şi asumându-şi disperările şi deşertăciunile aferente unei astfel de încercări, poetul îşi trece eurile „dincolo” cu o „insuportabilă uşurătate a fiinţei” înspăimântătoare, aş fi tentat să zic, pe deplin împăcat, dacă sintagma n-ar purta în spate conotaţiile ideologice date de Milan Kundera. Şi dacă totuşi am zis, este pentru că se potriveşte atât de bine cu exasperarea exprimată nu în faţa morţii, ci în faţa concepţiei „folclorice” despre moarte şi a iluziei continuităţii trăirii de după vieţuire, care s-au înrădăcinat mult prea adânc în inconştientul nostru colectiv. Nu în mod manifest sau tezist se configurează această atitudine, ci din teama de puţinătate a „rânduielilor” sau din frica de neputinţa de a intra în „rânduial㔠şi de a fi „uitat”. De aici vine Răul, cel puţin în primul poem: „Răscrăcănat, bunicul, în uniformă regală de fală, rupe/ o nouă halcă din mămăliga mucegăită, o/ fărâmiţează şi o împarte numai el vede cui – pe prispa/ casei, întors de pe lumea cealaltă pentru o/ oră, maximum: nu-i e foame, nu-i e sete, nici de femeie nu/ simte nevoia, nici de tutun, ceea ce e chiar/ culmea, ce ieftină e viaţa în satul de unde vine”, acest „bunic” venit „dincoace” urmând să-i spună Măriei – nebuna satului –, singura care-l vede: „Iaca, împart în stânga şi în dreapta,/ dau de pomană, că ai mei m-au uitat”.

Liviu Ioan Stoiciu repune poezia în drepturile şi responsabilităţile sale faţă de moarte, redându-i caracterul unei pregătiri, făcând din ea „arta de a muri”, ceea ce nu e deloc puţin lucru în contextul modelor poetice de azi. Autenticismul, devenit criteriu valoric în contemporaneitate, nu este instrumentat prin lamentări autobiografiste (în orice caz, nu personaliste, ci – eventual – esenţializate), ci din firescul rostirii şi al rostitului. Invocarea şi/ sau înscenarea prezenţei materiale a morţii este suficientă pentru transfigurarea realităţii, fără să fie nevoie de volute intranzitive, iar în asta constă, în fond, una dintre cele mai mari performanţe ale lui Liviu Ioan Stoiciu. Ritualurile nu rup punţile, ci le desfundă, acestea fiind cu două sensuri, atât dinspre „dincolo” spre „dincoace”, cât şi invers: „Au ars lemn mirositor la picioarele lui, au cosit/ iarba în cimitir, i-au făcut/ loc de cinstire între cei care nu mai vor să/ ştie de nimic şi de nimeni. La// 40 de zile i-au făcut un manechin din iarbă/ cosită, uscată, i-au dat foc, la/ rugămintea lui şi/ i-au ţinut o rugăciune de afurisenie. Dar tot/ degeaba. Tremurau toţi,/ înfricoşaţi, în continuare, la fiecare pas, că vor/ întâlni în cale marile lui adâncimi/ sufleteşti mlăştinoase, care rămăseseră vii pe aici,/ în stare să-i tragă la fund” (Ce voia să spună? Nu-l înţelegeau).

În atare condiţii, chiar şi poezia de dragoste, în ciuda erodării potenţării reciproce dintre eros şi thanatos cultivate atâtea secole, îşi menţine prospeţimea şi îndeplineşte rigorile autenticiste: „doborâţi la pământ de iubire,/ într-un sălaş dator de tihnă./ Dacă n-ai fi tu, aş/ muri, dacă nu m-ai iubi…/ Lângă tine m-am tămăduit”, ori acest „aş muri” este în concret, fapt care reiese din continuarea poemului: „Ai fost grav bolnav? El/ îi scrie, în gând:// mulţumiri pentru tămăduirea de preacurvie, de alcoolism/ şi de legături de farmece şi duşmănie./ Ea îl sărută, îl muşcă de ureche: vom visa noaptea ce va/ urma să se întâmple a doua zi…/ Acum, dacă s-ar surpa bordeiul ăsta peste noi, n-ar şti/ nimeni nimic. Icoanele/ la Mănăstirea Hadâmbu ar lăcrima cu mir în continuare,/ săvârşind minuni pe lumea asta şi/ noi am trăi până la adânci bătrâneţi pe lumea/ cealaltă. În pâcla ignoranţei… Îşi pun la/ încercare frumuseţea, reciproc,/ pe jăratic, îşi reamintesc de ceea ce au pierdut/ şi-şi ridică tensiunea.// Desfătându-se, o iau de la capăt: cu minţile pierdute,/ în spatele lizierei de salcâm, într-un/ bordei părăsit… O istorie. Până se restaurează ordinea” (Într-un bordei părăsit).

Moartea este, aşadar, supratema acestui volum. Prezenţa sa generează şi eliberează energiile, obligă la ritual (chiar dacă acesta este, cel mai adesea, tot o formă de neputinţă), la ordine, la cunoaştere. Moartea este adevăratul obiect al nous-lui, supusă, deopotrivă, raţiunii şi contemplării, meditaţiei. Este mobilul deşertăciunii şi al extazului. Este, totodată, condiţia pentru ca eul să se îndepărteze de viscere şi de psihic, totul fiind mutat în plan ontologic. Inima şi creierul, cărora în mod clasic le este atribuită (complementar) cunoaşterea, sunt singurele organe sondate: „Scurgeri printre grătarele de canal şi vizita scurtă/ în subteranele// morţii, «ce caut eu pe aici»? Plin de creier pe mâini/ şi pe haine: în duminica/ grasă, de Lăsata Secului/ Cu mici împrumuturi// indiscrete făcute de la profeţi:/ câtă vreme toate îşi/ au obârşia în curenţii forţei… Bolnav de neputinţă,/ călcând pe moliciunea sufletului:/ plecat pe urmele roţilor de trăsură ce au rămas întipărite/ pe cărămizile de sub bolta de la intrarea în// fosta staţie de poştă. Nu-şi dăduse seama cât era de departe./ A crezut că nu e nimica” (Plin de crier).

Jocul acesta al transgresării concretului şi al rătăcirii în spaţiile umblate de morţi provoacă acel „intens dramatism al trăirilor existenţiale interioare” pe care Constantin Cubleşan îl identifica la nivelul eurilor. Pe de altă parte, transpare din unele poeme credinţa într-o „zestre” rămasă, de pe urma morţilor, pe lumea asta (precum în poemul Ce voia să spună? Nu-l înţelegeau, citat anterior), poate un „îndreptar” pentru „învăţarea muritului”, neîntâmplător fiind amintit numele lui Eminescu într-unul dintre poemele în care este cel mai evident acest crez: „Pierdut printre sfinţii pictaţi, sărutând în stânga şi/ în dreapta: pot/ ei să te ajute? Ce le ceri? Îi somezi, îţi ceri scuze/ pentru deranj, dar nu simţi nimic –/ tot la morţii tăi trebuie să-ţi întorci rugăciunea,/ aprinzi lumânări, începi cu/ Mihai Eminescu, talentul lui trebuie să fi rămas pe/ lumea asta; sau măcar/ nebunia vremii lui.” (La hram). Nu cred că este o ironizare a ideii beatificării poetului romantic, ci o aluzie la învăţarea muritului din Oda (în metru antic).

Reprezentativă îmi pare pentru poemele din Nous şi remarca pe care Radu G. Ţeposu o făcea (în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, ediţia a III-a, p. 85) la apariţia volumului Inima de raze, al doilea al lui Liviu Ioan Stoiciu, publicat în 1982, potrivit căreia poezia atipicului optzecist poate fi înţeleasă şi ca „o hermeneutic㔠prin care se cuvine să fie desluşite dozajele din „amestecul fin de speranţă introvertită şi exhibare cinic㔠avute în faţa temei morţii. Cele două surse de energie din „amestec” sunt aceleaşi şi în Nous, după mai bine de două decenii de scris literatură, iar cu adevărat remarcabil este că Liviu Ion Stoiciu şi-a găsit o voce distinctă, a folosit-o pe partituri şi arii foarte asemănătoare, fără să devină, totuşi, redundant şi fără să fie nevoit să recurgă la un manierism controlat. Pericolul acesta însă există. Încărcătura existenţială a poeziei sale şi discursul percutant îl ţin însă departe de această capcană. Volumul Nous este o nouă măsurare a forţelor poeziei cu moartea şi lectura sa îţi dă fiorii marii literaturi.

© 2007 Revista Ramuri