Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








O noapte (literară) de pomină la Petroşani

        de Ioana Dinulescu

Mijloc de ianuarie 1994. Zile aprige de iarnă. Amicul Ioan Lascu, poet, mă roagă să-l însoţesc la Petroşani, la o suită de manifestări intitulată Aici ne sunt visătorii, organizată de Petre Braiţ, unul dintre vicepreşedinţii Ligii minerilor din Valea Jiului. Dl Petre Braiţ încerca astfel să deschidă lumii ochii pentru ca aceasta să nu-i mai confunde pe toţi minerii cu acele persoane agresive, turbulente, care bumbăciseră demonstranţii din Piaţa Universităţii la Bucureşti şi distruseseră colecţia de minerale a Facultăţii de geologie. Am răspuns cu generozitate prietenească rugăminţii amicului Ioan. Eram, de fapt, o înlocuitoare a lui Gabriel Chifu, în acest context. Gabriel Chifu se răzgândise în ultimul moment şi anulase promisiunea pe care i-o făcuse confratelui poet. Zis şi făcut, cot la cot cu Ioan Lascu, m-am urcat într-un tren personal îngheţat bocnă, pe la orele la care contesa coboară să-şi bea ceaiul, adică la 5 după-amiază trecute fix. Călătoria noastră vesperală a durat vreo patru ceasuri şi ceva. Am coborât dârdâind într-o staţie CFR unde şinele de cale ferată se încolăceau ca nişte şerpi monstruoşi, provocându-mi o acută senzaţie de teamă. Gleznele mele încă tinere şi aristocrat-subţiri tremurau feciorelnic la vederea jivinelor de fier, ameninţătoare ca nişte adevărate făpturi iscate din bolgiile infernului de cărbune. Nu desluşeam prin bezna orei târzii de seară praful de cărbune aşternut fără milă peste blocurile de ciment apocaliptic şi peste cele câteva căsuţe mărunte, înconjurate cu grădini sărăcăcioase, singurul semn că aici, în Valea Plângerii, la Petroşani, omul reuşise să supravieţuiască planurilor cincinale şi lozincii Patriei mai mult cărbune!, îndemn comunisto-ceauşist lătrat de vocea peltică a unui redactor radio din pâlniile difuzoarelor căţărate pe stâlpii de telegraf din jurul staţiei de cale ferată.

Amicul poet mă ocrotea aproape frăţeşte îndemnându-mă să-i urmez exemplul şi să păşesc fără frică pe podul care, la rândul lui, se încolăcea ca un şarpe demonic deasupra cuibului de vipere metalice răsucite de o mână nevăzută sub ochii mei înspăimântaţi. Cu chiu, cu vai, am ajuns la micuţul şi curăţelul hotel administrat de Regia Huilei Petroşani. La recepţie ni s-au înmânat cheile unor camere modeste, cum erau toate camerele de hotel în anii ceauşescului. Colegă de cameră îmi era, am aflat cu bucurie, tânăra şi interesanta poetă Carmen Govoreanu din redacţia revistei piteştene Calende. Lui Ioan Lascu îi era rezervată camera de la capătul culoarului, ora târzie la care descinsesem la Petroşani, precum şi evenimentele literare de a doua zi (numeroase lansări de cărţi şi întâlniri cu publicul cititor local, organizate în spaţiul unei librării primitoare, la parterul unui bloc ceva mai arătos, situat pe strada principală) îl împiedicaseră să suie poteca ce ducea spre munte, către locul în care se afla casa sa părintească, locuită la acea dată doar de mama sa, o femeie mărunţică şi muncitoare peste măsură, care-şi câştiga traiul de toate zilele îngrijind şi exploatând creştineşte patru vaci. Vaci de munte, din al căror uger ţâşneau zilnic mulţi litri de lapte cald şi bun râvnit de oamenii din Vale şi familiile lor numeroase.

Să nu uit să laud după cum merită, apa fierbinte care ţâşnea din duşul băii şi cearceafurile albe, de bumbac 100%, impecabil de curate şi apretate pe de-asupra. Mi-am făcut un duş zdravăn care m-a remontat după călătoria prin trenul personal hurducător şi îngheţat bocnă, m-am schimbat de haine şi mi-am îndreptat paşii către camera de hotel de la capătul culoarului în care se înfiripase deja un cenaclu literar-artistic la care participau cu însufleţire oaspeţii lui Petre Braiţ şi ai întregii Văi a Jiului. Bat în uşă degeaba, nimeni nu-mi auzea ciocănitul timid, dar, luându-mi avânt de olteancă din Craiova, deschid uşa şi încerc să desluşesc prin fumul gros de ţigară şi hărmălaia glasurilor care dezbăteau cu fervoare probleme ale vieţii literare post-decembriste, dar şi ale vieţii politice care tocmai începea să se înfiripeze în zgomotul ciocanelor de mină şi în lumina lămpaşelor profesionale. Zăresc prin fumul de ţigară comparabil doar cu norii de toamnă târzie de pe Muntele (mai mult în dâmbuşor ceva mai ridicat decât tufele de mărăcini şi alte buruieni pe care doar sprintenele căpriţe greceşti se aventurează să le pască în zilele noastre) Parnas, acolo unde, se zice, că armăsarul Pegas îi purta pe aripile sale pe poeţii ale căror tâmple erau încununate de laurii celebrităţii. Îi întrezăresc pe: filozoful Vasile Gogea, redactor şef al revistei Astra din Braşov, criticul literar Mihai Dragolea de la Cluj, poetul Mircea Bârsilă şi criticul literar Nicolae Oprea din Piteşti, pe impresionant prin carura umerilor şi prin barba deasă, pe atunci castanie încă, poetul Aurel Pantea din Alba-Iulia, redactor al europenei reviste de cultură Vatra din Tg. Mureş, mereu tânărul şi inspiratul optzecist din Oneşti Gheorghe Izbăşescu, apoi, adăpostit după uşă pe un tânăr poet al cărui facies era asezonat de ochelari cu rame groase, pe măsura dioptriilor pe care le purta şi... nu deloc de neglijat în context, întrezăresc câteva fătuci abia trecute de vârsta adolescenţei, studente la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

Ţin minte: nu mă dezgheţasem încă bine, la rădăcina firelor de păr din cap se iţeau obraznice, aproape de un centimetru, firele albe, iar eu, în acea adunare mă simţeam cumva ca o mătuşă de la ţară picată volens-nolens printre orăşeni. Nu eram complexată deloc, ba, să spun drept, ghemuită în fotoliul din colţul odăii, după uşă, aveam satisfacţia aproape perversă că asist doar, spectator exigent şi amuzat, la discuţiile aprinse, la dansurile cu studentele napocene pe care încerca să le anime ca pe nişte păpuşi nostime şi colorate, poetul Aurel Pantea. Şi, cum stăteam eu aşa, cuminte şi împăcată cu soarta, iată că tânărul cu ochelarii aceia cu rame groase (să fi fost el Marian Boboc, contemporanul nostru?) s-a aşezat pe unul din braţele fotoliului în care aproape că mă răsfăţam după călătoria din acea după-amiază. Intempestiv, tânărul poet mă întrebă: Ce părere aveţi, doamnă, de Sida? Cum pe atunci, prin ianuarie 1992, Traian Băsescu nu exista pentru mine şi nici ginerele său, gândul m-a dus imediat la boala fatală despre care începuseră să vorbească ziarele post-decembriste româneşti. Un drăcuşor mititel şi simpatic nevoie mare, a început brusc să se joace cu sârmele de rufe dintre tâmplele mele, aşa că, la rândul meu, l-am întrebat şi eu pe tânărul port-ochelarist: La urma urmei, în această iarnă barbară, de ce te interesează, tinere domn, povestea SIDEI? Răspunsul interlocutorului meu a sunat cam aşa: Dacă în Evul mediu şi multe secole după aceea, biserica punea ordine în viaţa imorală, iată că, acum, o boală face ordine în viaţa intimă a contemporanilor noştri. Şi, cum drăcuşorul mititel şi simpatic nevoie mare, juca mai departe un kazancioc vesel între tâmplele mele, i-am dat şi eu, sub dicteu automat tânărului poet, replica următoare: Dragostea fără ameninţarea morţii este plictisitoare. Dacă nu te-ai gândit încă la asta, tinere domn, nu-i nimic, ai vreme să descoperi acest adevăr esenţial! Tânărul s-a schimbat uşor la faţă şi, prin fumul gros de ţigară a roit-o de lângă mine, parc-ar fi fost muşcat de… streche. Drept care şi eu, am roit-o tiptil din vesela adunare scriitoricească şi mi-am îndreptat paşii către cămăruţa unde Carmen Govoreanu dormea liniştită, ca un îngeraş blond, scufundat în cearşafurile impecabil de albe şi de apretate. M-am schimbat de hainele îmbibate de mirosul de tutun literar alungându-le pe micuţul balcon al cămăruţei de hotel minier să se aerisească până a doua zi dimineaţă, am mai făcut un duş şi m-am strecurat în pijama şi în cearşafurile apretate. Iar Moş Ene nu s-a lenevit deloc, mi-a fluturat barba-i albă prin dreptul pleoapelor mele obosite, lăsându-l pe Morpheu să mă ia, mire tandru, în braţele-i şi să mă legene drăgăstos. Preţ de vreo trei ceasuri şi ceva am dormit profund, ba începusem să visez ceva grozav de seducător, când în uşă răsună un ciocănit discret şi, totuşi, teribil de insistent. Cum tânăra poetă Carmen Govoreanu nu dădea semne că a auzit zgomotul persistent sau că s-ar deranja ca să meargă la uşă, n-am avut încotro şi m-am dus eu. La uşă, târziu după miezul nopţii (să fi fost ora 2.00 sau 3.00 trecute fix?) mă aştepta o surpriză grozavă: poetul Mircea Bârsilă în carne şi oase. Fără să-şi ceară permisiunea, s-a strecurat în camera noastră şi s-a ghemuit pe covorul modest dintre cele două paturi, promiţându-mi că va dormi liniştit, fără să sforăie, fără să ne deranjeze pe noi, cele două locatare legale ale încăperii.

Dar cum eu venisem gata plictisită de la Craiova de prezenţa unui mascul în dormitorul meu, n-aveam chef deloc să-i aud sforăitul poetului Mircea Bârsilă. Pe de altă parte, tăcerea deplină a colegei mele de cameră mă făcuse să devin suspicioasă, să cred că blonda poetă piteşteană fuge de prezenţa lui MB. Drept care l-am scos cu chiu cu vai pe uşă pe acesta şi l-am îndemnat să meargă în ultima cameră de pe coridor acolo unde bănuiam că doarme singur şi sforăie liniştit amicul Ioan Lascu. Mircea însă nu s-a lăsat convins de îndemnul meu prietenesc şi a zăbovit la capătul culoarului. Eu însămi m-am strecurat din nou în braţele drăgăstoase ale zeului Morpheu, dar, când tocmai mă legănam tihnită între bicepşii acestuia, un nou ciocănit discret şi insistent totodată, m-a făcut să sar nervoasă din pat, să mă reped hotărâtă la uşa prin care s-a strecurat felin, ca un cotoi sadea nimeni altul decât... ai ghicit, iubite cetitoriule, poetul şi eseistul Mircea Bârsilă din Piteşti. De astă dată s-a ghemuit sub măsuţa de lângă perete, în încercarea lui disperată de a mă convinge de bunele şi nobilele sale intenţii... fraterne. L-am smuls din nou cu hotărâre de vajnică olteancă din ungherul unde-şi făcuse sălaş, l-am dat pe uşă afară şi l-am îndemnat din nou să se culce cu poetul şi viitorul eseist Ioan Lascu. Replica lui Mircea a fost covârşitoare: Nu pot să dorm cu el, fiindcă nu-l cunosc şi, mai ales, nu i-am citit opera! Aceste cuvinte m-au trezit de-a binelea şi m-au făcut, era cam 6 dimineaţa, să izbucnesc în homerice hohote de râs. Râsul meu nestăvilit l-a trezit din somn pe Gheorghe Izbăşescu, care venise hăt de departe, tocmai din Oneşti, ca să fie alături de noi la manifestarea literară organizată de Petre Braiţ. Ciufulit de somn, dar îmbrăcat într-o frumoasă pijama de mătase cu dungi verzi alternând cu altele albe, poetul s-a frecat la ochi şi ne-a întrebat nedumerit: Ce e? Ce ce? Ce se întâmplă la ora aceasta atât de matinală? Sunt obosit, de-abia am sosit de pe drum şi vreau să mă odihnesc până la micul dejun! Printre hohotele de râs i-am explicat de ce nu vrea să se culce Mircea cu Ioan Lascu. În consecinţă, poetul din Oneşti şi-a fluturat mâna dreaptă pe la tâmplele sale deja încărunţite, semn că nici eu, nici Mircea B. nu suntem tocmai întregi la minte. Gestul lui Gh. I. a avut menirea să aducă liniştea şi împăcarea pe coridorul literar-artistic. M-am vârât din nou sub plapumă şi am dormit zdravăn până pe la ora 8 şi ceva, când un nou ciocănit în uşă m-a făcut să sar din pat înjurându-l zdravăn pe MB. Numai că la uşă nu mă aştepta MB să-mi facă o nouă farsă, ci un bărbat înalt şi frumos, care mi-a dăruit un calup mare de... brânză de oaie. Aveam să aflu mai târziu că era inginer la mină şi verişor cu Ioan Lascu de la care aflase că-mi place telemeaua de oaie.

Ce a urmat a fost şi mai dramatic decât furtunoasa noapte de pomină: colegii mei de aventuri literare se treziseră, înfulecaseră micul dejun şi plecaseră spre librăria unde aveau să se ţină numeroasele lansări de carte. Şi, colac peste pupăză, cantina se închisese şi ea de mult, aşa că eu, cu maţele chiorăind de foame, m-am îndreptat spre aceeaşi librărie din centrul oraşului Petroşani, unde urma să-i prezint cartea amicului Ioan Lascu. Noroc că pe drum am găsit o alimentară în rafturile căreia se scorojeau câteva anemice pachete de biscuiţi. Am cumpărat unul şi, morfolindu-i în grabă mare conţinutul, am ajuns în spaţiul sacru, dominat de muza Polymnia. Ba, mai mult decât atât, am şi vorbit, se pare destul de inspirat, astfel încât spusele mele l-au determinat pe poetul Aurel Pantea să-mi sublinieze prezenţa în sală (locurile din prezidiu se ocupaseră de mult timp) şi să mă laude pentru... faptul că, spre deosebire de majoritatea covârşitoare a scriitorilor, eu am răbdarea şi generozitatea de a citi şi cărţile celorlalţi, nu numai pe ale mele.

Poate de la aceste aprecieri măgulitoare rămase în subconştient, mi se trage deprinderea de a mă considera în primul rând o bună, chiar profesionistă, cititoare şi, de-abia în al doilea rând, scriitoare. Iar la finalul fericit al acestei poveşti literare, te las pe tine, iubite cetitoriule, să dezlegi enigmele acelei nopţi de pomină de la mijlocul lunii ianuarie, anno domini 1994.

© 2007 Revista Ramuri