Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poate Estera

        de Katja Petrowskaja

(fragment)

Traducere din limba engleză de Alexandru Al. Şahighian

Copyright © Humanitas Fiction, 2016

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

Katja Petrowskaja s-a născut în 1970 la Kiev. Studiază filologia la Tartu, în Estonia, apoi la New York, Stanford şi Moscova, obţinând titlul de doctor cu lucrarea sa despre poetul rus simbolist Vladislav Hodasevici. Din 1999 se stabileşte la Berlin, ca jurnalistă, scriind pentru mai multe publicaţii ruseşti şi de limbă germană (Neue Zürcher Zeitung, Tageszeitung, Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung ş. a.). Poate Estera (Vielleicht Esther, 2014) a fost scrisă în germană şi este prima ei carte, tradusă între timp în peste douăzeci de limbi.

Pentru Poate Estera, Katja Petrowskaja a fost distinsă, în 2013, cu Ingeborg Bachmann Preis, unul dintre cele mai importante premii destinate unei cărţi scrise în limba germană şi nepublicate, iar în 2014 , cu Ernst Toller Preis şi cu „aspekte“ Literaturpreis, în timp ce în 2015, cu Premio Strega Europeo.

În Poate Estera, Katja Petrowskaja, născută într-o familie evreiască din Ucraina, se află în căutarea originilor sale, descoperindu-şi filiaţia încetul cu încetul: un frate al bunicului, al cărui atentat împotriva unui ambasador german a declanşat, poate, cel de-al Doilea Război Mondial; un bunic prizonier de război reapărut cu patruzeci şi unu de ani mai târziu; o străbunică care se numea, poate, Estera, şi care, aflată la Kiev în 1941, a luat ea singură drumul râpii Babii Iar, unde trupele SS i-au ucis pe toţi locuitorii evrei din oraş…

Mergând pe urmele familiei ei, autoarea trasează contururile unei Europe Centrale azi dispărute şi oferă o istorie personală a secolului XX.

„… o scriitură minunată, plină de forţă… un cadou formidabil oferit limbii germane.“ (Din motivaţia juriului Premiului Ingeborg Bachmann)

„O relatare tulburătoare, autoarea înaintează cu precauţie, dubitativ şi, uneori, cuprinsă poate de descurajare. Rareori s-a putut citi istoria unei familii – din care există între timp nenumărate – scrisă atât de captivant şi de mişcător. Avem în Poate Estera un fapt de literatură majoră.“ (Der Spiegel)

„Prospeţimea neobişnuită a acestei proze se datorează delicateţii autoarei deopotrivă faţă de cei morţi şi cei vii. O carte ce aduce cu sine ambele – moralitatea şi arta.“ (Süddeutsche Zeitung)

Maghen David

În cursul călătoriei mele în Polonia din anul 1989 am ajuns şi la Varşovia, oraşul în care, în 1905, se născuse bunica mea Roza, pe-atunci Polonia mai ţinea de Rusia.

Totul mirosea altfel. Am hoinărit prin oraşul vechi reconstruit, am intrat în fiecare biserică, m-am plimbat prin parc. Apoi am mers pe străzile noi, lungi, cu blocuri înalte, cenuşiu deschis, fără chip, care semănau cu nişte creaturi antediluviene cu orbite goale. Vechea Warszawa nu mai exista. Undeva, la capătul uneia din străzile prelungi, am zărit case vechi pe jumătate distruse. Stăteau acolo ca nişte cărţi deschise, despuiate, cu interiorul răsfrânt în afară înspre cer şi oameni, şi le era frig la soare. În mare parte erau demolate, numai cotorul şi coperta mai stăteau în picioare, conţinutul le fusese smuls. Pe pagina de gardă, urme de viaţă străină, o intimitate întoarsă pe dos, mici pătrate multicolore formate din dormitoare, camere de zi şi bucătării, tapete felurite acoperite de cuvinte pe care am început să le descifrez; cu cât înţelegeam mai mult, cu atât descifram mai încet, până am priceput că erau cuvinte pline de ură îndreptate împotriva celor care nu mai erau aici. Nu mi-aş fi putut imagina aşa ceva pe casele rănite, lipsite de apărare din acest oraş, în capitala primei mele ţări străine, în oraşul natal al bunicii mele. Privirea mea dibuia mai departe prin anfiladele de camere inexistente, fără să pot înţelege de ce mă uitam atât de îndelung la această batjocorire, de ce fixam această goliciune care se căsca în faţa mea aşa cum, într-un parc însorit, dintr-odată un exhibiţionist şi-ar desface paltonul, şi n-ai găsi nicăieri unde să fugi de această întâlnire nedorită. Şi cum mi-aş fi putut întoarce privirea, şi încotro s-o îndrept în acest oraş, cândva cel mai evreiesc din Europa?

Şi-aşa m-am plimbat prin oraşul cu nou construita lui istorie şi, nu departe de monumentul lui Chopin, mi-am cumpărat un disc, într-atât eram de surprinsă. Pe învelişul lui trona un Maghen David, steaua lui David. De curând auzisem pentru prima oară cuvintele Maghen David, care desemnau steaua în şase colţuri. Pe învelişul discului scria ceva de genul Żydowskie Piosenki wschodniej Europy. Am transcris pe-atunci cuvintele poloneze în ruseşte, iar acum le traduc în germană, Cântece evreieşti din Europa de Est. Maghen David se lăfăia şi se lăţea pe înveliş la fel de firesc cum se întinde ţara noastră din Europa până la Pacific. Mă uitam la stea ca la un animal necunoscut ce s-ar putea mişca în clipa următoare, îi pipăiam fiecare din cele şase vârfuri, fiecare răsucire, fiecare unghi. Toată viaţa noastră pictaserăm stele în cinci colţuri, cele de pe pământ şi cele de pe cer, stelele Kremlinului nostru aşa cum le proslăveam într-un cântec, cunoşteam şi-un alt cântec în care o stea discută cu alta, cântecul se cânta când porneai singur la drum – dar nici una din stelele astea n-avea şase colţuri. În toată patria mea întinsă la infinit nu dădusem niciodată până atunci peste un Maghen David, nici ca semn, nici ca obiect.

Steaua în şase colţuri m-a surprins nu pentru că mi-aş fi dorit dintotdeauna să văd un Maghen David, nici nu-mi dădea prin cap că ţi-ai putea dori aşa ceva, dorinţa fusese spoliată de conţinut, acesta fusese smuls din rădăcină la fel cum fusese smuls şi conţinutul camerelor din casele părăsite. Uimirea m-a făcut să mă simt stânjenită la vederea acestui Maghen David, pictat grijuliu cu albastru întunecat pe fond alb, la mijloc cu un porumbel colorat.

Reîntoarsă la Kiev am pus discul, iar bunica mea, care vorbise toată viaţa cu un uşor accent polonez – mi-amintesc de vorbuliţa cacki, un cuvânt polonez pentru giuvaier, pe care Roza îl folosea pentru toate mărunţişurile mele, cacki, un cuvânt ca un drops, un ledenieţ cu un ţ plescăit din limb㠖, bunică-mea care, de când o ştiam, şi de când o ştia şi mama, nu rostise niciodată un cuvânt în idiş, a-nceput dintr-odată să cânte şi ea, laolaltă cu discul, acele cântece zglobii într-o tonalitate minoră fără căpătâi, mai întâi urmând cuvintele, mergând după ele, apoi cu precizie în pas cu ele şi, deodată, luând-o înaintea lor, voioasă, precipitându-se, iar eu, ascultând-o, eram la fel de incredulă ca atunci când pipăisem Maghen David pe învelişul discului. De n-ar fi fost perestroika, de n-ar fi fost călătoria în Polonia şi nici acest disc, atunci fereastra sigilată a primei ei copilării nu s-ar mai fi deschis pentru noi niciodată, iar eu n-aş fi înţeles niciodată că babuşka mea provenea dintr-o Varşovie care nu mai exista şi că tot de-acolo suntem şi noi, fie că vreau sau nu – din această lume pierdută de care-şi amintea bunica mea deja plecând dintre noi, depărtându-se, ajungând pe-o margine de ultim hotar. De parcă ar fi fost luat prin surprindere, amintindu-şi, timpul s-a întins după Roza, prin intermediul discului a ajuns la mine şi a trezit amintirile Rozei care, aşa se părea, amuţiseră cu totul fiind îngropate sub dărâmături la fel ca şi ceea ce trebuie să fi fost, cândva, limba ei maternă uitată de noi, şi poate chiar de ea însăşi. De când cu aceste cântece, pe care babuşka mea le cânta laolaltă cu discul, zvâcnind în mod bizar şi stângaci în timp ce şedea – o mişcare pe care n-o mai văzusem niciodată la ea –, mă gândesc fără încetare la nesfârşitele variante ale destinului nostru, care-ar fi putut răsuna în cu totul altfel de cântece. Ce-ar fi fost dacă, ce-ar fi fost în caz că, ce ar fi fost de nu s-ar fi întâmplat, sau ce-ar fi fost dacă ei ar fi rămas în 1915 la Varşovia sau ar fi emigrat, cu toţii, în America.

La rândul meu am zvâcnit şi eu în mod bizar şi stângaci, precum acul pe un disc uzat, sărind peste întreg războiul ca peste un ţinut nesubordonat fanteziilor mele salvatoare, şi aterizând în anii ’70 ai copilăriei mele din care părinţii mei ar fi putut deja pleca. Dar au rămas pentru a păstra mişcări şi obiecte de mult ieşite din uz, şi care azi nu se mai găsesc în comerţ.

Bagheta magică

Bunica mea Roza nu ne-ar fi înţeles pe nici unul din noi, pe fratele meu şi pe mine. Puţin înainte de-a împlini treizeci de ani el a învăţat ebraica, iar eu, germana. Din senin, aşa gândeam cu toţii, el s-a orientat spre un iudaism ortodox, în timp ce eu m-am îndrăgostit de un neamţ – şi una, şi alta erau la fel de departe de cum vedea Roza viaţa. Ebraica lui şi germana mea, aceste limbi ne-au modificat ambilor drumul în viaţă, Trecere pe propriul risc. Eram o familie sovietică, rusească şi nereligioasă, rusa era mândra moştenire a tuturor celor care ştiau ce-i disperarea, văzând destinul ţării lor – cum spune poetul: „Numai tu mi-eşti reazem şi ajutor, o, tu, limbă rusă măreaţă, puternică, adevărată şi liberă“, iar azi aud în aceste cuvinte ca un ecou dintr-un cântec german, „o, tu, voioasă, o, tu, preasfântă“, nu ne mai defineam prin rudele vii şi cele moarte, şi prin locurile de unde proveneau ele, ci prin limbile noastre. Când fratele meu a început să-nveţe ebraica pentru a-şi consacra viaţa iudaismului, el a tăbărât asupra acestei limbi fără spaima începătorului tardiv, cu pofta nemăsurată a unui neofit, fără să ştie ce făcea şi recucerind pentru sine întreaga tradiţie odată cu ştiinţa apusă a unor epoci trecute. Alegerea mea a fost nereflectată, dar logică. Prin aceste limbi noi doi împreună, fratele meu şi cu mine, am creat un echilibru în raport cu originea noastră.

Germana mea şi-a păstrat tensiunea inaccesibilului şi m a ferit de rutină. Pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, m-am plătit de trecutul meu în această limbă dobândită târziu, şi am făcut-o cu pasiunea unui june amant. Doream cu-atâta ardoare germana fiindcă nu mă puteam contopi cu ea, mânată de-un dor de neîmplinit, de o iubire ce nu cunoştea nici obiect, nici sex, o iubire fără destinatar, căci acolo nu existau decât sunete care nu se lăsau prinse în mreje, sunete sălbatice şi de neatins.

Am luat calea germanei ca şi cum lupta împotriva muţeniei continua, căci germana, nemeţki, este în rusă limba celor muţi, nemţii sunt pentru noi cei muţi, nemoi nemeţ, neamţul doar nici nu ştie să vorbească. Germana asta mută era pentru mine o baghetă magică în căutarea alor mei, care sute de ani îi învăţaseră pe copiii surdomuţi să vorbeasc㠖 de parcă trebuia mai întâi să-nvăţ germana mută pentru a putea vorbi, iar această dorinţă îmi rămânea inexplicabilă.

Voiam să scriu în germană, cu orice preţ în germană, scriam şi mă scufundam sub povara nutreţului de vorbe care se umfla, de parcă eram şi vacă, şi viţică nenăscută, urlam şi mugeam, zămisleam şi eram zămislită, merita efortul, stelele mele intraductibile mi-arătau calea, scriam rătăcindu-mă pe cărările secrete ale gramaticii, scrii aşa cum respiri, alean şi alinare pe care mereu am vrut să le-mpac, de parcă împăcarea asta mi-ar putea dărui o gură de briza mării.

Deseori ţineam cu dinţii de limbă, o făceam cu dreptul puterii ocupante, voiam această putere de parcă trebuia să iau cu-asalt fortăreaţa, să astup crenelul cu trupul meu, ŕ la guerre comme ŕ la guerre, de parcă germana mea ar fi fost premisa păcii, pierderile omeneşti erau considerabile, fără noimă şi cruţare, aşa cum se obişnuieşte pe la noi, dar dacă până şi eu mă foloseam de germană, atunci cu-adevărat nimic şi nimeni nu-i uitat, şi-s îngăduite chiar şi poezia şi pacea pe pământ.

Germana mea, adevăr şi amăgire, limba duşmanului, era o ieşire din impas, o a doua viaţă, o iubire nestinsă pentru că neatinsă vreodată, ofrandă şi otravă, ca şi cum aş fi slobozit în înaltul cerului o păsărică.

Trenul

În iulie 1941, când mama mea a părăsit Kievul, încă nu-mplinise şase ani. Tot ce mi-a povestit despre copilăria ei se-nvârtea în jurul războiului. Îşi amintea şi de unele lucruri de dinainte, însă războiul îi oferise ceea ce-i astâmpăra setea de marile sentimente şi dorinţa ei naturală de dreptate. Pentru ea, războiul era etalonul pentru tot ce s-a întâmplat după.

Războiul a adus cu sine despărţirea de tată, sfârşitul copilăriei şi prima călătorie anevoioasă prin ţara uriaşă. Când războiul s-a sfârşit, bunicul ei nu mai trăia, bunica ei Anna şi mătuşa Liolia fuseseră omorâte, tatăl ei Vasilii dispăruse. Îmi părea că amintirile ei dinainte – mersul cu bunicul la cinema, casa Ginsburg de la capătul străzii, pe-atunci cea mai înaltă casă din oraş – erau menite doar pentru o revedere de mai târziu, căci războiul lumina în ambele direcţii, dinaintele nu mai exista şi amintirea rămânea singura dovadă a trecutului.

Îmi povestea mereu despre război deşi aproape că n-avea ce să povestească, doar câteva istorii, dar plecând de la aceste culori primare ea-şi desfăşura în faţa ta toate celelalte istorii ale vieţii ei. Războiul ei a devenit al meu, la fel cum a devenit a mea şi deosebirea dintre înainte şi după, şi la un moment dat nu mi-a mai fost cu putinţă să deosebesc războiul ei de visele mele şi nici să-i las amintirile să stea în linişte pe etajerele memoriei mele.

Tot mereu mă trezeam într-un tren arhiplin, oameni întinşi pe saci, mama mea în vârstă de şase ani, sora ei Lida, babuşka mea Roza – toate trei ghemuite într-un colţ al vagonului de vite, călătoria dura deja de zile în şir. Mama zăcea pe fundul vagonului acoperit de câteva fire de paie, avea pojar. Ideea „vagonului de vite“ nu mă preocupa în mod special, căci ştiam că ele se-ndreptau în cealaltă direcţie, nu în a morţii, ci în necunoscut.

„Mama mea Roza“, aşa mi-a povestit mama mea, „aducea apă de câte ori avea prilejul, asta era posibil doar atunci când trenul oprea în apropierea vreunei gări, şi nu în câmp deschis“. Trenurile opreau fără anunţ prealabil, şi tot fără anunţ prealabil porneau din nou, sute de mame coborau din tren când acesta oprea. S-a întâmplat că odată trenul s-a pus în mişcare când Roza încă mai aştepta la fântână cu urciorul în mână.

În acest moment le văd pe toate concomitent: pe babuşka mea, pe mama, copil, pe sora ei şi pe mine. Aruncă urciorul! Fugi! Dar Roza şi urciorul sunt una, ea aleargă, apa s-a vărsat de mult, pentru o clipă totul pare pierdut şi că niciodată nu va mai prinde trenul din urmă, dar tocmai când, cu excepţia urciorului, totul pare pierdut, iat-o c-ajunge la tren, ca după o tăietură de film, ca şi cum ne-am fi întors, scurt, capul în altă direcţie. Cum altfel să-ţi explici că un om ajuns la capătul puterilor sale e dintr-odată mai rapid ca un tren care ia viteză? Celelalte femei întind mâinile spre ea prin uşa glisantă, reuşind s-o tragă sus pe mama mamei mele, pe babuşka mea care tocmai a împlinit treizeci şi cinci de ani. Văd scena mai întâi în ritm accelerat, apoi se produce un ralanti ca şi cum ai reuşi să explici ceva dacă încetineşti în aşa fel evenimentul, încât punctul turnant să devină vizibil.

Toată viaţa mama a fost convinsă că ele două s-ar fi pierdut pentru totdeauna, dacă Roza n-ar fi ajuns din urmă trenul, şi că ea ar fi murit de pojar chiar în vagonul acela de vite, în ciuda eforturilor surorii ei.

„E-acelaşi vis pe care-l visez mereu“, spune cântecul pe care obişnuia să-l cânte fratele meu în ritm rapid, impetuos, acompaniindu-se la chitară, şi el cânta „Visez că trenul pleacă lăsându-mă în urmă“. În copilăria noastră mai existau şi alte trenuri, ca de pildă acel faimos „tren blindat ce-aşteaptă pe linia de rezerv㓠dintr-un cântec sovietic, căci doar eram cu toţii „paşnici oameni sovietici“ – dar acesta nu era trenul meu, căci al meu plecase şi eu trebuia să-l ajung din urmă.

Trenul se pune tot mereu în mişcare, văd gurile deschise, ţipetele neauzite ca într-un film mut, ca şi cum toate simţurile s-ar fi transformat în mişcare, ca şi cum n-ar mai exista decât lucruri de văzut şi nimic de auzit. Şi din nou, tânăra femeie în rochie de culoare deschisă aleargă ştafeta cu urciorul, pentru a-l trece altora mai departe, căci fără apă nu supravieţuieşte nimeni, picioarele îi sclipesc ca într-un film de desene animate, femeia e mai tânără ca mine azi. Alerg mai bine ca tine, babuşka!, şi deşi nu vreau, încep s alerg, alerg pentru ea ori de câte ori mi-amintesc de această scenă, alerg pentru ea, nu-i o amintire, alerg pe viaţă şi pe moarte – pe viaţa şi pe moartea ei! În toiul alergării mă trezesc – alerg şi trenul ia viteză. De sus văd mâinile întinse, am ajuns sus, sau nu, sus e Roza mea, eu sunt jos şi trenul trece în viteză pe lângă mine şi e înghiţit de peisajul gri.

Facebook 1940

Uneori aveam senzaţia că mă mişc prin molozul Istoriei. Nu doar căutarea, ci şi viaţa mea deveneau încet-încet absurde. Voiam să readuc la viaţă mult prea mulţi morţi, fără să fi elaborat în acest scop o strategie anume. Citeam cărţi întâmplătoare, călătoream prin oraşe întâmplătoare făcând mişcări inutile, ba chiar greşite. Dar cine ştie – asta nu-i decât o presupunere temerar㠖, poate că prin mişcările mele am stârnit fantasmele trecutului din cotloane, am atins undeva o delicată membrană, acolo, în stratul ceresc cel mai de jos pe care omul încă-l mai poate atinge, deşi cu greu. Şi-mi ziceam că mama, o profesoară tenace, îşi petrecuse dintotdeauna timpul în această ambianţă.

De data asta a sunat telefonul. Revelion 2011 la Kiev. Mama a ridicat receptorul.

– Mă numesc Dina, a spus o doamnă bătrână, am auzit că strângeţi informaţii despre Şcoala nr. 77 din Kiev, am absolvit această şcoală în anul 1940. Telefonez de la Ierusalim.

Nu mai primisem de mult nici un telefon din anul 1940, sufla de-acolo un vânt glacial ca şi cum telefonul ar fi sunat direct din lumea cealaltă, Ierusalimul era dovada în acest sens, o staţie intermediară. Mama parcă înmărmurise cu receptorul în mână, spunând cu o voce răguşită, dar fermă, doar atât: Da, vă ascult.

Telefonul a fost pus pe difuzor.

Invitaţii de Revelion au amuţit.

– Am părăsit Kievul de cum a început războiul, a spus Dina pe un ton hotărât. Am fost evacuaţi în Daghestan. În anii ’70 am emigrat de-acolo în Israel, nu m-am mai întors niciodată la Kiev. Tocmai mi-am regăsit pe Facebook una din prietenele mele din clasa de absolvire, în 1940. Ea mi-a spus că ne căutaţi. Da, am optzeci şi opt de ani, cu computerul mă descurc, fiica mea mă ajută. Sunteţi funcţionară la arhive?

– Nu, sunt profesoară de istorie, a zis mama mea şi i-a mai spus că lucrează la această şcoală de patruzeci de ani şi că se străduieşte să reconstituie istoria şcolii, deşi eu aş spune mai degrabă că mama reinventează istoria şcolii. Acum multă vreme am pus în scenă cu elevii noştri o piesă despre absolvenţii care, chiar în ziua de după balul de absolvire, în prima zi de război, au plecat pe front, pe unii dintre ei i am mai găsit şi i-am adus pe scenă.

În loc să-i răspundă, Dina a enumerat numele colegilor ei de clasă, apoi ale tuturor profesorilor şi ale câtorva părinţi. Şi-i amintea pe toţi la şaptezeci de ani de la absolvire.

După război, când supravieţuitorii s-au reîntors încetul cu încetul la Kiev, fie de pe front, fie de unde fuseseră evacuaţi, nimeni nu ştia nimic despre Dina. Un sfert din clasă căzuseră în război şi la un moment dat oamenii au încetat să se mai caute între ei. Dina era evreică şi-ar fi putut să dispară înghiţită de râpa Babii Iar sau cine ştie pe unde. Uneori nu mai căutau fiindcă erau siguri. Dar Dina trăia.

– Unde aţi locuit la Kiev? a întrebat-o mama.

– Nu departe de şcoală, pe strada Instituţkaia.

Când mama a auzit numele ăsta, s-a tulburat foarte.

– Unde exact?

– Colţ cu strada Karl Liebknecht.

– În casa gri de pe colţ? Vizavi de farmacie?

– Da! a răspuns Dina, prima intrare pe stânga.

– Dar şi noi locuiam acolo! a ţipat mama mea.

– Dar nu exista nici un Petrovski în casa noastră, a zis Dina.

– Dar eu sunt Ovdijenko!

– Svetocika! a ţipat acum Dina.

Cei de faţă tăceau cu toţii ca şi cum ar fi cunoscut povestea. Tata a fost primul care a scos un sughiţ de plâns. Mamei îi telefonase cineva care era deja o persoană adultă atunci când mama mai era un copil. Nu mai exista nimeni altcineva din această generaţie.

Dina fusese într-adevăr o vecină de-a mamei mele, era cu treisprezece ani mai mare ca Svetocika. Şi îşi amintea de toţi membrii familiei noastre şi de alţi vecini din casa de dinainte de război.

După lunga enumerare, ea-i spuse mamei mele:

– Mulţumesc, Svetocika.

– Pentru ce? a întrebat Svetocika.

Dina îi mulţumea cu şaptezeci de ani mai târziu pentru faptul că bunica mea Roza, pe-atunci directoare a Şcolii de surdomuţi, i-a încredinţat ei, care căuta de lucru, propriii elevi. Aşa ajunsese Dina la profesiunea vieţii ei, fiindcă după război devenise învăţătoare pentru surzi, la fel ca mai târziu şi fiica ei, predându-le celor cu dizabilităţi de auz mai întâi în Daghestan, apoi în Israel, iar copiii fiicei deveniseră şi ei învăţători pentru surzi, şi logopezi, şi tot aşa şi câţiva dintre nepoţi: Mulţumită vouă, Svetocika.

Apoi Dina a mai spus că-şi aducea aminte de moartea străbunicului meu, Ozjel Krzewin, în 1939.

– Am auzit cum a căzut la podea, şi-am alergat atunci sus, era toamna.

– Aveam patru ani, a spus mama mea, şi mai ştiu că toţi adulţii erau uluiţi fiindcă spusesem: Lăsaţi-l, e obosit.

Şi Dina a spus:

– Aşa-i, ai spus asta!

© 2007 Revista Ramuri