Să manifeste introvertiţii o mai mare solicitudine faţă de aproapele decît extrovertiţii? Să aibă emotivii, timizii, inadaptabilii mai multă tragere de inimă decît semenii lor adaptaţi spre măcar mai multă amabilitate? Se pare că da. Întrucît acest tip uman realizează în chip acut preţul unor atari atitudini care nu o dată îi sînt refuzate.

*

„În cartea sa Beyond Words. What Animals Think and Feel, Carl Safina vorbeşte şi despre personalitatea animalelor şi despre faptul că acestea dau dovadă de iubire, gelozie sau furie, că simt durerea şi că de la ele avem multe de învăţat. La concluzii similare au ajuns şi cercetători de la Bristol School of Veterinary Science din Marea Britanie. Echipa condusă de profesorul emerit John Webster a evidenţiat faptul că animalele de fermă simt teama, tristeţea şi chiar fericirea şi că pot face faţă unor «provocări intelectuale». Cercetătorii au observat că vacile dau dovadă de sensibilitate, că au simpatii dar şi antipatii, că au «bisericuţe», asemeni oamenilor, că «familia» îi «pune la colţ», izolîndu-i pe «copiii» mai «năzdrăvani» dar şi că… «păstrează ranchiuna» luni sau chiar ani de zile. Vacile şi celelalte animale de fermă sînt, potrivit studiului experţilor de la Bristol, fiinţe complexe, care trebuie tratate cu empatie şi compasiune, pentru a nu le provoca suferinţă. În sprijinul acestor idei poate fi menţionat şi un studiu efectuat de o echipă de cercetători de la Queen Mary University din Londra, echipă care a ajuns la concluzia că oile recunosc «plînsul» mieilor proprii chiar şi după mai bine de un an de la despărţirea de aceştia. Cercetătorii au înregistrat plînsul fiecărui miel şi, după 13 luni, au observat că fiecare oaie a recunoscut exact plînsul mielului său şi a început să îl caute imediat ce a auzit înregistrarea cu glasul acestuia” (Lumea misterelor, 2015).

*

Promiscuitatea înţelegerii tendenţioase a celor către care ne simţim înclinaţi, dar care ni se refuză, cum o deviere a satisfacţiei.

*

A. E. meditează: „Scriitorii se nasc unii din alţii precum copiii din părinţi sau din rezervele impenetrabile ale Neantului? Şi într-un fel şi într-altul. Depinde de unghiul din care priveşti mirabilul fenomen”.

*

Mărturisea Oscar Wilde unui prieten: „Sînt extenuat. Dimineaţa am eliminat o virgulă dintr-un poem al meu, iar seara asta am pus-o la loc”.

*

Nici un model nu dispune de puterea de-a se expulza pe sine din spaţiul creaţiei, atunci cînd i-a venit sorocul. E nevoie de lucrătura măruntă, aidoma picăturilor unei ploi prelungite, a textelor afine, a influenţelor, compilaţiilor, pastişelor pentru ca acesta să iasă realmente din uz. Pentru ca, pierzîndu-şi privilegiile, să-şi reia astfel condiţia de obiect între obiecte.

*

Epoca pasiunilor s-a fanat odată cu consecinţele romantismului. Parcurgem acum o epocă a anxietăţilor şi angoasei iscate de absurd, cum un soi de afecte inteligente, modelate de raţiunea contrariată care preia frînele. Chiar avangarda nu e decît un produs al unui intelect excedat de sine, cu un gen de comportări extravagante, plantate în spaţiul liber în care se înscria gesticulaţia pasională.

*

„Dacă francezii au iniţiat, cu ani în urmă, «mişcarea de eliberare a piticilor de grădină», iar spaniolii au înfiinţat prima agenţie de turism pentru animalele de pluş, japonezii au creat «cafeneaua anti-singurătate»: pentru ca să eviţi momentele stînjenitoare de a-ţi bea cafeaua singur, ţi se aduce la masă un companion de pluş, un hipopotam pe numele Moomin (cafeneaua chiar se numeşte Moomin House Cafe). Cred că stînjeneala abia de atunci va începe: cum să deschizi conversaţia cu un hipopotam pe care abia îl cunoşti?” (Diema veche, 2015).

*

A simplifica lucrurile, a complica ideile.

*

Durerea autentică e cea care-ţi deschide calea oricărui sacrificiu. Eşti dispus să sacrifici orice în numele ei.

*

Vizită la un medic nou. Septuagenar sau pe aproape, cu o calviţie însoţită de plete dizgraţioase, cu buze subţiri, are o schimonosire a fizionomiei pe care ar dori s-o împingă înspre politeţe. O politeţe cu atît mai onctuoasă cu cît nu pare a-i sta în fire. Pentru început, un monolog pe subiect „literar”, menit a mă informa cu cîţi autori s-a intersectat în viaţă interlocutorul meu. Între ei, Nichita, internat într-un spital bucureştean, suferind de ciroză. Apoi personajul întoarce iute foaia. Ţine a-şi afişa descendenţa din protipendada locală. Pînă-n acest moment n-am avut ce spune. Abia după ce consultă analizele de laborator pe care i le-am adus, medicul intră realmente în rol. Perorează asupra unui diagnostic cu o siguranţă de sine jubilantă a braţului d-sale care descrie largi volute. Dacă iniţial voia pesemne a-şi da în vileag o importanţă generică, acum, ca specialist, nici o urmă de şovăială nu l-ar mai putea stînjeni. Şi pentru ca satisfacţia să-i fie completă, nu mă lasă să vorbesc. Cînd încerc să strecor cîte o propoziţie pentru a-l informa asupra simptomelor bolii mele, mi-o secţionează autoritar. Dacă totuşi, după două-trei încercări eşuate, izbutesc a mă face auzit, îmi respinge spusele cu o grimasă ironică. Cea cu care un ştiutor se cuvine a-l trata pe un foarte puţin ştiutor. Zeflemeaua e, în intenţia d-sale, îmi dau seama în final, un semn de bunăvoinţă. Ar putea fi şi mai rău…