Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Paradisul și infernul literar

        de Adrian Popescu

Înainte de ’89 am fost acceptat, ca tânăr autor de poezie (neomodernistă) în lumea scriitoricească a acelor vremuri, în mediul literar al unor reviste însemnate. Nu e vorba doar despre Steaua, unde am intrat corector în 1970, bucuros să lucrez la o publicaţie a Uniunii Scriitorilor, sau despre săptămânalul Tribuna, care apărea şi el în oraşul meu, din 1957, ci şi despre atmosfera de la revistele bucureştene, România literară (fosta Gazeta literară), Contemporanul, Luceafărul, Amfiteatru. Mi le amintesc pe toate ca pe nişte oaze de libertate şi de solidaritate intelectuală. De dialog firesc, dezinhibat, normal, sincer, care mă făcea fericit aflând că şi pentru alţii cărţile sunt vii, iar autorii lor pot fi adeseori fiinţe admirabile. Am fost mândru să stau de vorbă cu Zaharia Stancu, cu Eugen Jebeleanu sau cu prozatorul Radu Tudoran. Eram mesager al revistei clujene, solicitând o colaborare. Eu, un modest june din Transilvania, am fost primit cu o politeţe interbelică în locuinţa autorului amintit, aflată undeva pe lângă Cişmigiu. La vestita „Doamna Candrea” am stat la masă cu Petre Ţuţea, fiindu-i prezentat de Ion Papuc; pe Nicolae Steinhardt l-am vizitat la spital, prin Teohar Mihadaş, nu doar la Rohia; cu Cornel Regman, altundeva, am conversat îndelung; cu Alexandru Paleologu am comentat Lighea lui Tomasi di Lampedusa; cu Ştefan Aug. Doinaş am vorbit despre traducerile lui; cu Ion Negoiţescu, despre idealurile cerchiştilor, cu Nicolae Balotă, despre lumea catolică a Clujului şi a dascălilor Universităţii; cu Adrian Marino, despre Cetatea totalitară etc. Ce politeţe desăvârşită, ce respect al interlocutorului găseam la aceşti scriitori! Aceasta-i lumea pe care am admirat-o şi care nu era paradisiacă, desigur, dar fraternă şi vrăjită era, prin puterea cuvintelor scrise sau rostite de ei.

Acum, când mai citesc, vrând-nevrând, blogurile ori facebook-urile unor tineri scriitori, mie mi se pare că mă aflu în infernul animozităţilor, al zarvei, al acuzaţiilor, luate pripit după impresii vagi, al umorilor induse de neîmpliniri şi de resentimente. Duşmanul comun era, înainte de ’89, regimul comunist, ideologia unică, scopul major era scrisul propriu, cu sentimentul că acesta-i mai important decât micile bătălii de culise, unde erau vizate premiile literare, călătoriile prin Uniune, dincolo de Cortina de Fier, editările, elogiile criticilor. Principiile morale nescrise ale unui scriitor: lupta pentru a rămâne credincios vocaţiei sale, adevărului suprapersonal, unui fel de aristocratism interior, toate presupuneau atenţia maximă la respectarea atât a cititorului, cât şi a unui cod al lumii literelor, ceva unificator între confrerie şi meserie. Nu am nostalgia acelei epoci, dar a unor oameni de atunci, da. De exemplu, D.R. Popescu, ajutându-şi confraţii mai tineri să se afirme în climatul de exigenţă şi comuniune al revistei Echinox. Îmi amintesc, de asemenea, vechea echipă de la revista Steaua, unde Aurel Rău încerca să ne împace pe toţi, generaţii şi stiluri diverse. Şi echipa de acum a revistei este, cred, un exemplu de conlucrare benefică între generaţii. Ce eleganţă polemică aveau, apoi, un Alexandru George, un Gabriel Dimisianu, un Mircea Zaciu! Mă bucuram la Bucureşti de compania unor poeţi ca Marius Robescu, Virgil Mazilescu, Ion Drăgănoiu sau a ieşeanului, călător ca mine în capitală, Ioanid Romanescu, cunoscuţi cu toţii prin Nicolae Prelipceanu. Pe poetul uriaşilor mi-l amintesc cântând relaxat la pianul din holul Casei Monteoru. Acum pianul s-a dezacordat, corzile sunt rupte, armoniile compromise, cui îi foloseşte totul? Un cod al breslei te împiedica să aluneci în atacuri vulgare. Sigur că nu mai trăim în epoca dictatorului, când numai cu voie de la partid şi doar unii aveau dreptul de a-i critica dur pe alţii. Dar nici să acuzi pe oricine, fără probe, într-o manieră populistă, făcând cu ochiul celor de pe margine, nu mi se pare corect. Nici la Arghezi sau la Ion Barbu, nici la mandarinul valah, nu vei constata renunţarea la intelectualitate, degenerarea în trivialităţi. Acum, anonimi belicoşi jignesc fără să fie în cunoştinţă de cauză tot ce li se pare lor nedemocratic în lumea scriitorilor. Sunt mulţi nechemaţi dornici să instaureze un democra-tism prost înţeles: ,,să fie toţi membrii Uniunii premiaţi”, ,,să fie toţi membrii Uniunii invitaţi la recitaluri”, ,,să fie alte nume decât cele liber alese în Consiliul Uniunii”. Imposibil. Alegerile vor hotărî peste câţiva ani. Lumea literelor, a artelor, în general, e una a meritelor câştigate prin talent, factor imponderabil, dar vizibil, prin tenacitate şi onestitate, nu prin drepturi acordate ,,revoluţionar”, după vehemenţa tonului, a invectivelor şi absurditatea contestaţiilor.

© 2007 Revista Ramuri