Oricât de greu le-ar veni multora să accepte, istoria modernă şi contemporană a românilor se reazemă, ca toate istoriile, pe o mulţime de mituri. Cel al studiilor în străinătate ale elitei româneşti este printre cele mai durabile şi mai insidioase. Aparent marginal, el e foarte important pentru că are de-a face direct cu transferurile culturale, esenţiale pentru transformarea României, în toate epocile. Ca orice mit, are o componentă reală – românii au umblat şi umblă mult pe la şcoli, prin Europa – şi, ca orice mit, s-a născut şi trăieşte din numeroase omisiuni şi închipuiri. Numai dacă auzim formule precum „auditeur libre”, „bon pour l’Orient” sau „doctorat d’université”, ne dăm seama că discuţia e mult mai lungă şi mai complicată decât am fost lăsaţi să credem.

Fenomenul de peregrinatio academica nu a fost complet ignorat de istoricii români, dar nici nu a ajuns în mainstream-ul istoriografic. Personal, am avut idee, până de curând, doar de contribuţiile domnilor Lucian Nastasă şi Laurenţiu Vlad. Am fost şi sunt bucuros că am aflat – noroc cu Facebook-ul, că a început să circule mai bine informaţia şi în mica noastră comunitate academică – de cartea tinerei cercetătoare Irina Nastasă-Matei despre migraţia studenţească dinspre România spre Germania lui Hitler.

M-am bucurat şi mai mult să văd că demersul autoarei excede considerabil cadrul anunţat în titlu. Printr-o excelentă (şi absolut necesară) punere în context a temei centrale de cercetare, a reuşit o veritabilă istorie a migraţiei academice româneşti, cu informaţii numeroase despre situaţia generală europeană. Se vede uşor că munca a fost grea. În România s-au putut afla destul de puţine informaţii şi acelea, de multe ori, disparate şi/ sau imprecise. Noroc cu accesul la surse vestice, în special germane! Deşi lucrarea abundă în date cantitative, cercetătoarea nu s-a oprit la ele, ci a căutat mereu să depisteze „mecanisme, motivaţii şi efecte ale plecării tinerilor din România la studii” (p. 15). A analizat atât realităţile şi politicile din România, cât şi pe cele din ţările de destinaţie (în special Germania). Rezultatul e o „o imagine atât cantitativă, cât şi calitativă” (p. 330), o imagine în mişcare, cu lumini şi umbre, cu nuanţe multe, schimbătoare şi adesea contrastante, din care se vede – e încă nevoie să atragem atenţia – că istoria politică nu înseamnă doar istoria instituţiilor şi a jocurilor de la vârf, că istoria ideilor nu e doar istoria filosofiei, că relaţiile internaţionale nu sunt doar relaţiile politice şi economice interguvernamentale. Educaţie, politică şi propagandă... e o istorie – printre atâtea altele posibile – a ideilor politice puse în practică.

Românii, ca şi ceilalţi est-europeni, au început să meargă în număr mai mare la universităţile vestice din secolul al XIX-lea. La 1848 se înfiinţa deja o Association générale des étudiants roumains en France (p. 45). Tinerii plecau să înveţe, să obţină o diplomă sau doar „de agrement”, dar, oricum, călătoria le aducea un avantaj social la revenirea acasă. Se bucurau de bune tratamente în ţările-gazdă, atâta vreme cât nu făceau concurenţă autohtonilor, caz în care acestea luau diverse măsuri prohibitive. Destinaţia predilectă a fost Franţa, cu cea mai ridicată creştere a numărului şi a ponderii studenţilor străini. Germania a cunoscut şi ea o ascensiune continuă până la izbucnirea Primului Război Mondial.

În primii ani după război, Franţa a continuat să reprezinte principalul pol de atracţie, iar Germania s-a văzut, şi din punct de vedere academic, izolată. A recuperat însă rapid printr-o bună politică de atragere a studenţilor străini (instituţii celebre precum DAAD şi Institutul Humboldt datează din anii ’20), dar şi cu ajutor financiar american, ajungând în 1925 la nivelul din 1914, care a reprezentat totodată şi maximul interbelic. Cuvintele directorului Institutului German pentru Străini din acea vreme spun totul: „Fiecare student străin aduce în Germania o bucată dintr-o cultură străină şi ia înapoi cu el acasă o bucată din cultura germană. Prin eforturile noastre trebuie nu să-l împiedicăm, ci să-l promovăm din toate punctele de vedere” (pp. 115-116). Studenţii români au reprezentat, la finele deceniului al treilea, unul dintre primele trei grupuri, alături de polonezi şi bulgari. Totuşi, numărul lor era redus faţă de Franţa, în principal pentru că Germania nu a recunoscut, până la începutul anilor ’30, diplomele româneşti de bacalaureat şi licenţă.

Ajungând la perioada aflată în centrul cercetării (anii 1933-1944), lucrurile par să se complice. Irina Nastasă-Matei ar fi putut foarte bine să se limiteze la consemnarea creşterii numărului şi a ponderii studenţilor români în Germania şi la o descriere generală a politicii regimului nazist în materie de învăţământ superior. La câte se ştiu azi în România despre această chestiune, toată lumea ar fi fost mulţumită. Nu a rezistat însă tentaţiei de a căuta „logica din spatele acestor schimburi academice, precum şi interesele celor două state de a încuraja migraţia studenţească dinspre România spre Germania, care nu erau nici pe departe doar de natură culturală sau ştiinţifică” (pp. 15-16). Nu erau nici măcar în primul rând de natură culturală şi ştiinţifică, ci politică şi ideologică. Regimul lui Hitler a trecut rapid la o germanizare asiduă, populând planurile de învăţământ şi cercetare cu „pseudoştiinţe”. Studenţii, cei germani ca şi cei străini, nu erau „doar ţinte ale propagandei naţional-socialiste, ci şi mijloace ale acesteia” (p. 165). Ceea ce se aprecia la ei era orientarea politică, nu cunoştinţele sau capacităţile intelectuale (deşi, în logica rasistă, acestea erau prezumate din originea etnică). Dar nici România nu era departe. Autoarea analizează pertinent – chiar dacă riscă să stârnească reacţii ostile – atât naţionalismul de stat, cât şi radicalizarea tineretului în perioada interbelică. În cea dintâi privinţă, găseşte că „miza autorităţilor nu era crearea unor instituţii performante sau a unor elite competente, universal recunoscute, la nivelul celor din Occident, ci crearea unor instituţii şi elite naţionale, cât de cât performante, dar neapărat autohtone, româneşti şi îndeosebi creştin-ortodoxe” (p. 66). Cât despre orientarea tineretului spre extrema dreaptă, ea ar fi pornit din asocierea stării economice precare cu complexul de inferioritate faţă de minorităţile etnice suprareprezentate în mediul universitar (pp. 92-93). Rezultatul a fost că „în anii ’20-’30 ai secolului trecut, România era una dintre ţările cu cel mai acut naţionalism” (p. 108), adică un loc numai bun să-i furnizeze lui Hitler „ţinte” şi „mijloace de propagandă”.

Atunci când, în 1933, „toamna” uniformelor maro s-a instalat în Germania (vezi p. 144), universităţile au fost supuse imediat transformării. Numărul studenţilor a intrat în declin rapid, din cauza atitudinii regimului faţă de evrei şi femei, dar şi a politicii de planificare a numărului de absolvenţi, pentru prevenirea şomajului (p. 166). S-a încurajat, în schimb, sosirea studenţilor străini, prin intermediul cărora se dorea contracararea propagandei britanice şi franceze. Odată cu orientarea economică spre estul european, Reich-ul a vizat şi o intensificare a cooperării „academice”.

În 1935, printr-o anexă la tratatul comercial, s-a stabilit că anual un număr de 650 de români vor primi din partea Reich-ului avantaje financiare pentru efectuarea de studii la universităţile sau şcolile tehnice germane (p. 221). Alte acorduri aveau să fie semnate în anii următori, culminând cu Convenţia din 1942. Numărul studenţilor plecaţi în Germania a crescut în anii războiului ajungând în 1941-1942 la 1136, din care 518 erau etnici români şi 618 etnici germani (p. 275). În paralel, firesc, a scăzut dramatic prezenţa românească în centrul academic tradiţional, Franţa. Trebuie precizat că marea majoritate a celor primiţi la studii nu primeau bursă (aceştia erau doar 30-40 anual) (p. 270), ci doar avantaje la procurarea valutei (aşa-numita „valută avantajoasă”) şi, eventual, scutiri de taxe. Celor care urmau un ciclu de studii complet li se adăugau alţii primiţi doar pe durată medie (un an) sau scurtă (şcoli de vară, organizate pe bază de reciprocitate).

Fidelă regulii autoimpuse de a nu se limita la furnizarea de informaţii cantitative, în finalul cărţii, autoarea a inclus câteva studii de caz ale unor studenţi (printre care însuşi Cioran) care au urmat studii în Germania nazistă şi un capitol aparte dedicat celor care au avut „un destin aparte”: studenţii evrei.

Evenimentele care au urmat au făcut ca anii de strânsă cooperare academică româno-germană să nu lase urme vizibile în cultura şi în politica românească. A fost prima din perioadele excepţionale ale peregrinatio academica româneşti, orientată tradiţional spre Occidentul liberal. Următoarea avea să vină peste mai puţin de un deceniu, odată cu „moda” studiilor în URSS.

Cartea Irinei Nastasă-Matei e, fără doar şi poate, o apariţie foarte importantă în spaţiul academic românesc, atât în sine, cât şi pentru că poate stimula noi cercetări în materie. Prin subiect şi prin modul de abordare, cred şi sper că poate stârni interes şi acolo unde românii mai pleacă încă la studii.