Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Viață în trei

        de Gabriela Adameșteanu

– Să nu te gândeşti decât că ai avut noroc! În toate privinţele ai avut noroc, înţelegi, nu, ce vreau să spun?! Bine că sunt vie şi că sunt liberă, doar aşa să te gândeşti! Când o să fii perfect vindecată, vii să văd cum îţi merge tratamentul, va trebui să-l ţii toată viaţa!

Înainte să înceapă să vorbească, îşi turnase vinul auriu în pahar, scăpărase bricheta şi-şi lăsase pe spătarul scaunului capul cu păr castaniu roşcat, puţin ondulat, care îi ajungea, tăiat drept, mai jos de lobul urechii. A inspirat fumul cu ochii pe jumătate deschişi şi nările palpitând, avea o gesticulaţie de scenă, şi chiar semăna cu o actriţă de cinema: Simone Signoret din Drumul spre înalta societate.

Să fi avut o gardă mai dificilă? Să fi fost un pic alcoolică, precum Alice, personajul din film? Ori voise să-şi dea şi ei curaj înainte să-mi spună cum va fi viaţa mea de atunci înainte? Uneori vorbea în şoaptă, alteori tare, probabil pentru microfoane. Avea un nume banal, pe care l-am aflat târziu, dar era cea mai neobişnuită făptură pe care mi-a fost dat s-o întâlnesc. Poate îi plăcea să sfideze legile timpului, aşa cum făceau unii copii de ştabi, nu cei terorizaţi de mici, ca mine, pentru o vină inexistentă.

După ce a terminat de vorbit, a deschis fereastra cabinetului ca să se ducă fumul şi mirosul de alcool, a scos din sertarul biroului cutia de Ness, a pus o linguriţă în ceaşcă, a frecat-o cu zahăr, până s-a făcut spumă şi mi-a întins-o. Şi-a pregătit la fel, pentru ea, o ceaşcă din preţiosul Ness.

– Ovarele ţi le-am păstrat, viaţa sexuală e normală, şi dacă vrei copii, poţi oricând să adopţi, a şoptit.

Îmi încleştasem în poală, una de alta, palmele umede, le strângeam, ca să nu urlu, ca să nu plâng.

– De ce nu adopţi tu? mi-a venit să-i strig.

Nu era măritată, dar la uşă o aştepta răbdător un bărbat înalt, cu părul albit la tâmple, cu aerul binevoitor-distant, de doctor. Tăceam, furioasă. Dar furia s-a întors spre mine şi spre Sorin, când mi-a şoptit, în timp ce mă sprijinea să înaintez spre uşă:

– Sper să nu mai trebuiască niciodată să fac ce am făcut pentru tine. Era mai mare decât am crezut… Avea sexul format… Era fetiţă…

*

Peste două săptămâni, Sultana va veni să mă ia cu Trabantul de la spital, împreună cu Aurelian. Erau siguri că fusese copilul lui Petru şi, din discreţie, n-au mai atins niciodată subiectul: rana noastră necicatrizată, cred ei. Probabil îşi spun că am fost pedepsiţi pentru lipsa noastră de înţelegere şi răbdare: pentru că Petru a plecat din ţară fără să mă pregătească înainte, şi pentru că eu m-am precipitat să avortez.

Ce sens ar avea să le stric povestea, care ne punea, şi pe mine, şi pe Petru, într-o lumină mai convenabilă decât merităm? Nici nu le trece prin cap că Petru se gândise să mă lase ostateca lui, până se lămurea dacă mă ia sau nu în noua lui viaţă occidentală, iar eu nu-mi dorisem decât să scap de el şi de sarcina nedorită, şi să fiu cu Sorin.

Viaţa fiecăruia dintre noi nu este ceea ce ni se întâmplă, ci ceea ce îşi imaginează cei din jurul nostru că ni s-a întâmplat.

*

După ce m-au luat de la spital, am locuit câteva luni în Aleea Teilor, în fosta cameră a bătrânei doamne Moraru. Sultana tocmai îi făcuse soacrei sale parastasul de un an. Avusesem, Doamne iartă-mă, noroc, şi cu moartea ei, dacă Morarii n-ar fi avut camera liberă, unde m-aş fi dus?

După plecarea lui Petru, prietenii lui, universitari, au fost rezervaţi când le-am mai dat telefon. Mă scoseseră din agende, ca să nu rişte să fie bănuiţi că au legătură cu unul fugit şi să fie luaţi la întrebări. În noaptea cutremurului, îi alesesem bine pe Morari drept gazde la nevoie. Fusese, într-adevăr, o alegere întâmplătoare? Din întâmplare ne apropiem de anumiţi oameni, care vor fi alături de noi la greu, şi nu de alţii?

Când îmi trec uneori prin minte întrebări de acest gen, le dau la o parte, o să mă gândesc la asta când o să am timp, îmi spun. Numai că timpul acela nu mi-l găsesc niciodată. Şi rămân cu senzaţia, stăruitoare ca aroma, în cerul gurii, a unui fruct exotic, că, dacă mi-aş bate capul un pic, aş găsi răspunsurile.

*

– Cu apartamentul n-ai nici o şansă, mi-a spus Aurelian, după ce m-am mutat la ei. Trebuie să luăm în calcul că Petru nu se mai întoarce.Contractul de închiriere era pe numele lui, şi, în cazul celor fugiţi în timpul deplasărilor de serviciu, sunt preluate de Securitate, ştie toată lumea. Trebuie să depozităm în boxa de la blocul nostru mobila pe care vrei s-o păstrezi, poţi să mai şi vinzi din ea, mai scoţi un ban. Şi repede, odată pun ăia sechestru şi nu mai poţi scoate nimic! La cutremur, clădirea s-a zdruncinat rău, şi, cum e casă naţionalizată, ICRAL-ul ar trebui să pună mâna să repare. Dar asta nu te mai interesează pe tine.

ICRAL-ul nu a dat însă semne că ar vrea să repare ceva. O să-mi dau seama de ce după un timp. Uranus se afla pe harta zonei vizate pentru demolare, străzi întregi din cartierul unde locuisem cu Petru erau condamnate, şi se lucra la planurile de fezabilitate pentru Casa Poporului.

Deşi rămăsesem pe drumuri, m-am consolat de pierderea apartamentului mai uşor decât se aşteptau prietenii mei. Cu dezinteresul faţă de lucrurile materiale de care aveam să mă lecuiesc în viitoarea mea viaţă occidentală, nu-mi doream decât să uit camerele reci, cu plafonul şi zidurile crăpate de cutremur, prin care rătăcisem, aşteptând ca tot sângele să se scurgă din mine, odată cu copilul păcatului.

*

Ce grea a fost convalescenţa într-o casă străină! Eram uluită de ce ajunsesem să trăiesc, nu, asta nu poate fi viaţa mea! îmi spuneam, în fiecare dimineaţă, aşteptând să plece Sultana şi Aurelian la slujbele lor, ca să mă târăsc în baia plină de mirosurile, indiscrete, ale unor trupuri străine.

Nu dormeam, nu mâncam, eram un schelet ambulant, începuse să-mi cadă părul, când îmi treceam mâna prin cap, scoteam şuviţe-şuviţe şi dimineaţa mă îngrozeam de cum arăta perna.

– Să nu te gândeşti decât că ai avut noroc! Puteai să fii aruncată cine ştie unde! mi-a spus şeful de Personal atunci când mi-a întins hârtia cu transferul la Depozitul de Carte al Centrului de Librării.

Leafa era mai mică decât cea din instituţie, dar cel puţin lucram împreună cu Aurelian. Cât am mai locuit în Aleea Teilor, mergeam împreună la serviciu şi acasă, eu istovită şi deprimată după căratul, înregistratul şi distribuitul cărţilor, el încercând, în felul lui stângaci, să-mi ridice moralul. Nu prea îi ieşea. În zilele când Sultana avea ore până târziu în comuna Voluntari, Aurelian venea cu Trabantul: pe mine mă lăsa la grădiniţa Claudiei, şi ne întorceam amândouă cu troleibuzul, iar el se grăbea s-o ia pe Sultana de la şcoală, salvând-o de drumul cu trei maşini şi un tramvai, noaptea. Când găsea alte două-trei profesoare ori doctoriţe care făceau naveta, Sultana se întorcea, fără ştirea soţului ei, cu ia-mă nene. Autostopul era o practică pe atunci curentă, nu atât de imprudentă, cum pare azi.

Dar să trăieşti înseamnă să treci dintr-o imprudenţă în alta. Cel puţin viaţa mea aşa a arătat.

*

La prima chenzină mi-am găsit o garsonieră la capătul Drumului Taberei, acolo unde începeau câmpurile de porumb şi rapiţă. N-aş fi reuşit să plătesc chiria şi întreţinerea dacă Petru n-ar fi dat, constant, mărci unor oameni siguri, ajunşi, de obicei, în deplasări de serviciu, în München, iar ei, întorşi acasă, nu mi-ar fi returnat suma în lei, la o cotă destul de ridicată: bursa la negru a valutei funcţiona perfect în acei ani. Aurelian mi-a tot spus că mulţi dintre cei care circulau astfel între Est şi Vest erau dubioşi.

– Chiar nu este momentul să am astfel de scrupule, i-am retezat-o.

Era început de noiembrie, se întuneca tot mai devreme şi neliniştea mea creştea, după ce ajungeam în garsoniera pustie. Cele câteva mobile, zgâriate de la mutat, îmi aminteau nemilos viaţa mea trecută. Până am fost în stare să-mi camuflez ferestrele cu draperii şi perdele ieftine, vederea câmpului pustiu, pe care îl înghiţea, treptat, întunericul, îmi creştea panica.

Aduceam de la depozit cărţi care se stivuiau, nedeschise, la capul patului. Eram atât de plină de povestea mea, încât ale altora îmi păreau sălcii. De scris, nici vorbă. Deschideam radioul cu tranzistori ca să mai aud muzică sau un glas omenesc, şi îl târam de pe o mobilă pe alta. Când nu mai răbdam, mă repezeam la Distonocalm, la Diazepam, la pastilele cu care plecasem din spital. Uneori, cu un efort de voinţă, mă culcam fără somnifere, dar, mai mereu, când trecusem de mult de miezul nopţii, fără să reuşesc să adorm, mă ridicam şi, pe bâjbâite, în întuneric, scormoneam în cutiile de medicamente după pastila salvatoare, o înghiţeam cu ochii închişi şi, odată cu ea, nemulţumirea faţă de mine, care mă rodea fără oprire.

Soneria ceasului, în plin întuneric, mă rupea, fiindcă abia spre dimineaţă reuşeam să dorm adânc. Aveam totuşi un pic de energie în plus, iar întunericul nu mă mai înspăimânta. Mă îmbrăcam, repede, în garsoniera îngheţată. Caloriferele erau cel mult călâi, la aragaz flăcările abia pâlpâiau, nu aveau putere să urce până la etajul 7. Mă spălam cu apă rece, reuşeam să încălzesc puţină, într-o cratiţă, pe reşoul adus de la Sultana.

*

Dar, cel puţin, găseam loc în autobuzul pe care îl luam de la capăt de linie. În schimb, la întoarcere, abia în a treia cursă reuşeam să mă caţăr pe o scară, şi tot drumul până la garsoniera mea, acolo unde începeau câmpurile de porumb şi rapiţă, îmi aminteam zilele de spital. Ameţită de pastile, nedormită de luni de zile, atârnată de o bară şi înghiontită din toate părţile, mă gândeam la doctoriţa cu nume banal. O uram? Îi eram recunoscătoare? Şi una, şi alta.

Îmi aminteam golul cu care mă trezeam dimineaţa şi fetiţa pe care începusem să o visez. Mă gândeam şi la mine, cea care fusesem la un pas de moarte în ziua aceea când aerul frigea în jur şi-mi spuneam, mereu şi mereu, mai bine c-a fost aşa, decât să fi aruncat în lume o făptură chinuită! Singură, părăsită de cei doi bărbaţi ai mei, depresivă, dată afară din casă şi din slujbă, n-aş fi fost în stare s-o cresc. Atâta chin, pentru copilul lui Sorin, o, nu!

*

Singurul beneficiu era că nu mai lucram în Clădire şi nu mai riscam să mă mai întâlnesc, pe culoare, cu fostul meu iubit. După ce fusese scos din dărâmăturile blocului, după cutremur, stătuse destul de mult în spital. Pe urmă a lucrat acasă, o vreme, şi Dorina îi ducea şi îi aducea lucrările urgente. Chiar şi după ce s-a vindecat, Sorin rămăsese cu un şchiopătat uşor şi era, probabil, încă şi mai anxios decât înainte. Umbla zvonul că directorul, sătul de aventurile lui, nu atât de neştiute pe cât încercase să le ţină, l-ar fi chemat şi i-ar fi pus în vedere să-şi reglementeze viaţa personală, dacă voia să mai rămână şeful secţiei. Şi Sorin, disciplinat cum îi era firea şi educaţia, se însurase, în mai puţin de o lună, cu Dorina.

Aflasem toate astea de la foştii colegi cu care mă întâlneam întâmplător: mă ţineau la curent cu viaţa noului cuplu, deşi n-aş fi vrut să aud nimic. Curând după căsătorie, ca şi când îşi încheiase o misiune, Dorina plecase prin transfer, în interes de serviciu, la un institut de cercetări. Nimeni nu se mira că găsise postul acesta preţios, cu toate că până acum nu publicase nimic, lasă, o să se pună ea la punct, acolo, e fată descurcăreaţă! spuneau toţi. Lumea fostei mele instituţii nu o pierdea din vedere. Cineva îmi spunea că a plecat cu o bursă în Italia, în Spania, sau în Suedia, de fapt nu se ştie exact unde… Altcineva susţinea că a văzut-o la volanul maşinii, e altfel însă coafată şi fardată...

Iar eu, ca să nu mai aud nimic, încercam să-i evit pe toţi, dar, când mă întâlneam, nas în nas, cu câte unul, şi nu mai aveam cum să mă feresc de poveştile lor, ascultam lacomă, înregistram orice amănunt şi, pe urmă, le rumegam în minte.

*

Aşa că o vreme, pot spune că am locuit toţi trei, în apartamentul Dorinei, în lunile ei de miere cu Sorin. Fusesem de mai multe ori acasă la ea, la petrecerile de pomana porcului, cu lebăr, tobă, cârnaţi, jumări de casă, ţuică de prune şi vin căpşunică. Apartamentul era de atunci mobilat atent, cameră de cameră.

La uşă păzeau două perechi de papuci: când începusem să am unele bănuieli, mi-a trecut prin minte că una putea să fie a iubitului meu. Chiar aşa şi era: îl vedeam pe Sorin în apartamentul Dorinei care devenise al lui, târându-şi alene picioarele în acei papuci. Nu mai trebuia, în fine, să se grăbească, aşa cum făcuse, ani de zile, când se întâlnea cu mine. Mă ţineam, invizibilă, după el, în timp ce umbla de colo-colo în sufragerie, măsurând din ochi masa mare şi întrebându-şi proaspăta soţie dacă cele douăsprezece scaune sunt suficiente pentru invitaţii următoarei lor petreceri.

Pe urmă, cerceta biblioteca Dorinei, umplută de cărţile lui, şi se aşezau la masă, lucrând, ca la birou, împreună, el scria de mână, ea bătea la maşină şi corecta paginile, iar eu mă uitam peste umerii lor.

Mă ţineam după el când intra la baie, şi când îşi făcea duşul în baia parfumată de săpunurile FA, când îşi spreya subţiorile cu deodorantul Rexona, la care jinduise pe vremuri. Înfăşurat în halatul nou, inspecta, împreună cu mine, la bucătărie frigiderul căptuşit cu găini de ţară, gata jumulite, şi muşchiuleţi de porc în untură. Părinţii Dorinei, funcţionari la primărie, care ţineau bufetul din sat, îi căraseră totdeauna fiicei lor bunătăţile care lipseau din alimentarele oraşului. Darmite acum, când, după ani de când puseseră acatiste la biserică şi bătuseră drumul la vrăjitoarea satului, fiica lor reuşise să se mărite cu şeful ei!

*

Căram la noul meu serviciu pachete de cărţi grele, exact ce n-ar fi trebuit să fac după o operaţie, dar nu-mi păsa: în mintea mea, continuam să-i urmăresc pe proaspeţii însurăţei ca un robot de umbră.

După ce scăpam din dormitor, unde fosta mea prietenă, o păpuşă gonflabilă, făcea amor cu fostul meu iubit, în patul matrimonial extra-lat, ajungeam în bucătăria unde ea pregătea sandvişurile şi cafeaua pentru dimineaţa, iar el gusta plăcerea de a fi servit, bucurându-se că nu mai este chevalier servant-ul meu şi nu mai trebuie să bricoleze gustări, la dracu-n praznic, în garsoniera amicului Florinel.

În ultima vreme, Dorina îmi tot spusese că îndreptarul ei este sănătoasa morală ţărănească, opusă stricăciunii de la oraş, şi că va fi fericită să spele ciorapii celui care se va însura cu ea. Asta făcea şi acum: nemişcată în faţa chiuvetei din baie, freca la nesfârşit ciorapii bleumarin sau gri închis ai lui Sorin, pe care mi-i aminteam foarte bine, făcuţi ghem şi aruncaţi, la picioarele paturilor străine, unde făcusem (acum descopeream), nu dragoste, ci doar sex, ani de zile.

Şi tot aşa. Martoră chinuită a vieţii lor de miere, rătăceam prin apartamentul nupţial, nemaireuşind să nimeresc uşa de ieşire.

(fragment din romanul Fontana di Trevi)

© 2007 Revista Ramuri