Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Despre procesul depersonalizării sfereipublice româneşti

        de Cristinel Trandafir

„Personalitatea” este un concept moral. Dacă psihologii ori pedagogii mai folosesc şi astăzi în discursul şi practica lor acest concept, asta este doar din cauza unei insuficiente dezvoltări a ştiinţei acestora. Marotă a ideologiei romantice reacţionare, resort conceptual al nostalgiei faţă de L’Ancien Regime, „personalitatea” joacă pretutindeni rolul unei qualitas occulta. Străină regimului modern al raţionalităţii, personalitatea reprezintă o valoare ce opune rezistenţă proceselor istorice dizolvante ale capitalismului şi democratizării. Nu trebuie, aşadar, să ne mire dacă ea, asemeni religiei, naţiunii, sexualităţii ajunge într-o societate de tip occidental să fie evacuată în afara spaţiului public burghez, un spaţiu al faptelor cu caracter practic, neutru şi obiectiv, pentru a fi transformată astfel într-un bun privat, destinat consumului intim.

Mişcarea aceasta de prefacere a personalităţii dintr-un bun public într-unul de uz privat a luat, după cum observăm, pe nepregătite societatea românească, o societate ce şi-a început modernizarea târziu şi care, ca efect, a rămas şi astăzi supusă unui tip de mentalitate de sorginte feudală, tributar Vechiului Regim. Din pricina acestei apartenenţe, socio-cultura de la noi este în continuare ataşată vechilor virtuţi personaliste şi opune, la vârf, o rezistenţă semnificativă culturii burgheze capitaliste.

Dacă recunoaştem acest fapt, înţelegem de ce astăzi procesul lent, dar real al democratizării socio-culturale generează în sânul clasei semi-burgheze de la noi o nevoie de contestare publică a autorităţii de tip suzeran, precum şi o reacţie alergică în creştere faţă de caracterul personalist al elitelor sale.

Cazul grupului de prieteni reprezentativ pentru elita actuală, grup cu maximă încărcătură personală, al domnilor Pleşu, Liiceanu, Patapievici, care supus angrenajelor colective ale mentalităţii de tip L’Ancien Regime s-a trezit, nu doar cu voia lui, în situaţia de a privatiza sfera publică românească, este deja notoriu în acest sens. Un alt caz care frământă media autohtonă, cazul statutului cultural al „personalităţilor” Generaţiei 27, ameninţate astăzi cu epurarea din spaţiul public şi cu transmutarea lor în zona sferei private, este, la rândul său, obiectul scandalului public.

Cele două cazuri nu sunt deloc străine unul altuia. Atât actorii celui dintâi, cât şi eroii interbelici ai celui din urmă sunt supuşi tablei de valori a L’Ancien Regim, în particular valorilor personaliste, şi slujesc cu toţii cultului romantic al acestuia. Într-adevăr, elita actual㠖 şi asta este o expresie a inautenticităţii şi manierismului său în raport cu lumea liberal㠖 îşi argumentează apartenenţa la cultura occidentală a capitalismului şi democraţiei folosindu-se taman de un discurs dominat de aceste valori. În acest discurs ea confundă însă personalismul cu individualismul. Valorile capitalismului şi democraţiei nu sunt personaliste. Ele nu se întemeiază pe calităţile personale ale individului, ci pe recunoaşterea drepturilor generale ale acestuia. Între calităţile personale şi drepturile generale există o diferenţă fundamentală: cele dintâi fondează şi alimentează separaţia, izolarea şi conflictul social, cele din urmă garantează integrarea şi colaborarea societală. Primele sunt oculte şi obscure, alimentând o mistică a sinelui, ultimele sunt determinate şi favorizează o raţionalizare a acestuia.

De altfel, filiaţia subterană dintre ideologiile de extremă dreaptă şi cele de extremă stângă, dintre fascism şi comunism este asigurată de recunoaşterea şi practicarea în ambele a cultului personalităţii; una glorifică personalitatea individuală, cealaltă, personalitatea colectivă. În contrast, fascismul şi comunismul sunt opuse şi deplâng amândouă fenomenul depersonalizării ce urmează procesului individualizării şi democratizării vieţii publice. Pentru cea dintâi, democratizarea generează o revoltă a maselor şi apariţia „omului fără însuşiri”, pentru cealaltă, o spargere a colectivităţilor şi o anomie în planificarea lor. De altfel, idealul Übermensch-ul şi acela al Neue Mensch-ului, idealuri reacţionare înrădăcinate în epistema Vechiului Regim, provin amândouă din această preocupare obsesivă pentru personalitate. Ataşamentul la valorile personaliste este legat subteran şi comunică cu aceste idealuri extreme: cel ce le recunoaşte pe primele este predispus să lunece, în funcţie de context, către afirmarea celor din urmă.

Filiaţia subterană dintre elita actuală şi „personalităţile” interbelice ale Generaţiei ’27 nu este dezvăluită doar de ataşamentul comun al acestora la valorile Vechiului Regim, ci şi de servitutea prin care acestea se leagă. Cultivarea mitului vârstei de aur a perioadei interbelice, mit pus în scenă de elita actuală românească, stă aici ca argument. Perioada interbelică nu poate juca însă rolul de model al democraţiei şi capitalismului autohton. A face din reconstituirea şi recuperarea acesteia o sursă de inspiraţie pentru modernizarea vieţii actuale româneşti este un demers naiv, încărcat de periculozitate. Din punct de vedere istoric, această perioadă reprezintă o etapă depăşită a unui proces de modernizare ce nu se poate închide nicidecum în interiorul acestei etape. Departe de a servi democratizării vieţii publice de la noi, glorificarea Interbelicului se dovedeşte un proiect conservator, întors împotriva acestei democratizări. Nu doar prin faptul c㠄interbelicul românesc” este o epocă tulbure, tranzitată de curentele ideologice extremiste şi marcată de grave conflicte ce se duc în numele acestora, ci mai ales pentru faptul că aceasta reprezintă o perioadă istorică revolută în raport cu actualitatea occidentală, cea la care căutăm acum să ne racordăm. Să faci din cultul faţă de Cioran, Eliade, Ionescu etc. via excelsa a modernizării culturale a României ţine nu doar de o inadecvare epistemică, ci şi de o absenţă a simţului istoric. Întâi racordul românesc la tradiţia capitalistă şi democrată a Occidentului nu se poate face prin recursul la argumente de ordin naţional. Faptul că Cioran, Eliade ori Ionescu, recunoscuţi în cultura vest-europeană, sunt etnici români nu are nici o relevanţă pentru un proces socio-cultural ce aşază în centrul său multiplicarea aderării individuale la valorile occidentale. Democratizarea şi modernizarea nu se pot desfăşura prin structurile unei culturi naţionale şi necesită depăşirea acestora. Este adevărat că acest proces de destructurare este unul lent, afectat atât de rezistenţa unora din elementele vechii episteme a Vechiului Regim la procesul de elaborare al celei noi, cât şi de integrarea celorlalte în logica manifestărilor sale. Din acesta cauză, occidentalizarea României nu poate fi apanajul direct al unor proiecte de racordare colectivă la valorile capitalismului şi democraţiei, ci doar efectul orientării şi asumării individuale a fiecărui cetăţean în parte a acestora.

Nu doar apartenenţa etnică a unui Cioran, Eliade sau Ionescu sau a altor personalităţi interbelice este irelevantă procesului de aderare individuală la valorile culturii occidentale, dar şi personalităţile acestora. Succesul individual şi asimilarea operelor lui Cioran, Eliade sau Ionescu în Occident nu se datorează nici etniei, nici personalităţii acestora. Ele se datorează muncii şi lucrărilor realizate. Capitalismul şi democraţia nu valorifică, de altfel, personalitatea, ci opera acesteia. Dacă în sânul culturii moderne occidentale au circulat curente personaliste, acestea au provenit de fiecare dată din surse străine acestei culturi. În plus, circulaţia curentelor cu pricina a fost de fiecare dată condiţionată de o prealabilă aculturaţie care le-a făcut acceptabile în sânul civilizaţiei moderne occidentale. Din cauza acestei aculturaţii, valoarea personalităţii acceptată în epoca capitalismului şi a democraţiei moderne este privată de caracterul său de valoare în sine. Aici valoarea unei personalităţi se legitimează prin valoarea activităţii acesteia. „La început a fost fapta”, acesta este cuvântul de ordine al modernităţii faustice occidentale. Pentru Goethe, intelectualul burghez reprezentativ al lumii germane a secolului al XIX-lea, sacrificat postum pe altarul cultului romantic al marii personalităţi, „fapta este totul, gloria nu înseamnă nimic”.

Dacă astăzi, la români, valoarea personalităţii joacă în continuare un rol determinant în cultură, aceasta ne previne atât asupra arhaismului său, cât şi a limitelor democratice la care aceasta este supusă. Insuficienta dezvoltare a capitalismului autohton, cu tot ceea ce înseamnă asta, printre altele slaba diviziune generalizată a muncii, absenţa unei burghezii solide, predominanţa centralismului de stat, absenţa unei pieţe libere etc. a făcut ca socio-cultura să rămână la români fondată, în continuare, pe ceea ce Habermas numea odat㠄sfera publică reprezentativă”, un soi de spaţiu public specific curţilor medievale, servit de un tip de slujitor menestrelic, non-specializat, care trăieşte şi acţionează motivat de nevoia vitală de a-l acapara şi a-l menţine în dependenţă. La români, acest tip de slujitor s-a deghizat şi acţionează, inclusiv astăzi, înlăuntrul unei clase revolute, neo-romantice, aşa zisă clasă a „intelectualilor”, o clasă de inşi cu competenţe generale, pricepuţi la toate şi care – ca efect – nu pot acţiona decât angrenaţi în conflictele publice de putere.

Aceste conflicte, indiferent dacă presupun lupta pentru reprezentativitate în sânul elitei actuale ori contradicţiile statutului public al „personalităţilor” Generaţiei 27, sunt legate însă de scandaluri gratuite şi trecătoare. Preocuparea publică faţă de problema stabilirii apartenenţei trecute ori prezente a unor personalităţi la curentele ideologice extremiste ale fascismului ori comunismului are un caracter aporetic, epifenomenal, unul ce rămâne la suprafaţa lucrurilor, deoarece logica procesului de democratizare a vieţii publice din care se alimentează această preocupare are un alt sens. Ea vizează nu diagnosticul şi selecţia apartenenţelor personale la ideologiile extremiste de stânga sau de dreapta, ci depersonalizarea spaţiului public românesc în vederea instalării înlăuntru unor noi table de valori, cele ale culturii burgheze a faptelor.

© 2007 Revista Ramuri