Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Calea Idei Brown

        de Ricardo Piglia

(fragment)

Scriitor, scenarist, eseist, critic, profesor universitar, Ricardo Emilio Piglia Renzi (Adrogué, Buenos Aires, 1941) este unanim considerat un autor emblematic al literaturii contemporane de limbă spaniolă. De-a lungul timpului, a predat în universităţi atât din ţara natală, cât şi din străinătate (printre care Harvard şi Princeton), a fondat reviste culturale, a făcut parte aproape zece ani din redacţiile mai multor edituri din Buenos Aires şi a condus faimoasa colecţie de romane poliţiste Serie Negra, în care au apărut în traducere cărţile unor autori precum Dashiell Hammett, Raymond Chandler, David Goodis şi Horace McCoy.

A publicat cinci romane: Respiración artificial, 1980; La ciudad ausente, 1992; Plata quemada, 1997; Blanco nocturno, 2010 şi Calea Idei Brown, 2013 (El camino de Ida); mai multe volume de povestiri, dintre care menţionăm: La invasión, 1967; Nombre falso, 1975; Prisión perpetua, 1988; El pianista, 2003; numeroase lucrări de critică, precum: Crítica y ficción, 1986; Formas breves, 1999; El último lector, 2005, Las tres vanguardias, 2016.

Cărţile sale au fost traduse în peste douăzeci de limbi, iar activitatea şi creaţia sa au fost răsplătite cu numeroase premii naţionale şi internaţionale: Premio Planeta Argentina, Premio Iberoamericano de Letras „José Donoso“, Prix Roger Caillois, Premio de la Critica, Premio Rómulo Gallegos, Gran Premio de Honor de la Sociedad Argentina de Escritores, Premio Iberoamericano de Narrativa „Manuel Rojas“, Premio Formentor de las Letras.

 

Roman de campus, poveste de dragoste, thriller captivant cu elemente de road movie, carte tradusă în zece limbi, Calea Idei Brown este un omagiu de mare fineţe adus literaturii americane.

Invitat să ţină un curs despre W.H. Hudson la una dintre cele mai prestigioase universităţi nord-americane, Emilio Renzi, profesor şi scriitor argentinian, observă cu acuitate de naturalist obiceiurile ce guvernează mediul universitar din Statele Unite.

La scurt timp după sosire, el începe o legătură amoroasă cu mai tânăra colegă Ida Brown, sclipitoare, rebelă şi enigmatică, vedeta departamentului, cea care, de altfel, îi şi trimisese invitaţia de a veni ca visiting professor. Legătura lor clandestină este curmată de moartea femeii într-un accident de maşină, caz despre care autorităţile, la presiunea universităţii, dau foarte puţine detalii. Anumite bizarerii ale Idei, pe lângă unele aspecte întunecate ale poveştii, dar şi teama de a fi considerat suspect de crimă îl fac pe Renzi să se lanseze într-o anchetă proprie, periculoasă şi plină de surprize.

Cu o scriitură hipnotică, ce trece cu uşurinţă de la autobiografie la roman poliţist, Ricardo Piglia este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii hispano-americane contemporane.

„Ricardo Piglia este o figură literară de prim rang. A moştenit inteligenţa provocatoare a lui Borges, entuziasmul lui pentru explorarea neobosită a literaturii şi interesul pentru profunzimi tainice.” (The Independent)

„Ricardo Piglia este probabil cel mai bun scriitor hispano-american care a apărut de la perioada de glorie a lui Gabriel García Márquez încoace.” (Kirkus Reviews)

Am revăzut-o a doua zi, în sala profesorilor, şi ne-am salutat cu tonul obişnuit a doi colegi care se întâlnesc în departament, fără nici o aluzie la nopţile petrecute în apartamentul ei uitat din Village. Amabilă, ironică, indiferentă, mi-a dat de înţeles că era mai bine să mă adaptez codului academic al relaţiilor cordiale şi distante, uitând tot ceea ce avusese loc în afara campusului (în afara câmpului, cum ar spune fotografii).

Era o seară întunecoasă şi ploioasă, iar în lounge aveam la dispoziţie cafea şi fursecuri, şi puteam citi ziarele. Specialistul în cinematografie rusă, un fost cineast experimental care filmase vreo două pelicule Super 8 în spitalele de psihiatrie sovietice, citea în apropierea ferestrei un număr mai vechi din Sight and Sound. După ce ne-a făcut un gest simplu de bun-venit, Ida s-a apropiat de tânărul Kalamazov ca să-i spună că doi dintre studenţii ei erau înnebuniţi după cursul lui despre întuneric în filmele lui Tarkovski. Aproape imediat li s-au alăturat şi invizibilul profesor de literatură slavă şi alţi câţiva studenţi de la cursul Idei. N-a mai trecut mult şi ceea ce debutase ca o întâlnire întâmplătoare s-a transformat într-o reuniune cultural-politică. Beam cafea şi vorbeam despre căderea Cortinei de Fier şi despre tradiţiile ezoterice din cultura poloneză, în timp ce aşteptam să se lase noaptea şi să ne îndreptăm către casă. Am stat până la sfârşit, pironit în loc de plictiseală, dar şi de situaţia crudă în care mă găseam. Mai trecusem prin momente de confuzie, asemănătoare, adică să întâlnesc în public o femeie cu care mă vedeam în secret şi să schimb cu ea banalităţi, în timp ce soţul împărţea cocktailuri în stânga şi-n dreapta; evident, aici nu era vorba despre vreun soţ, ca să nu mai vorbim despre faptul că ea se măritase cu Academia precum călugăriţele de clauzură cu Isus Cristos; în fond nu era vorba decât despre a-şi ţine viaţa personală departe de privirile celorlalţi, de parcă cineva ar fi spionat-o realmente, iar ea ar fi trebuit tot timpul să se prefacă. Era foarte adevărat că atrăgea toate privirile asupra ei. O tânără necăsătorită, care-şi veghea prestigiul cu o voinţă de fier şi care ştia că hărţuirea sexuală şi incorectitudinea politică puteau distruge şi cariera unei femei sau, poate, pur şi simplu, îi plăcea ca lucrurile să se întâmple aşa: să iasă, deghizată în femme fatale, şi să-şi dea întâlnire cu un cvasinecunoscut, în puterea nopţii, în mijlocul unui parc, printre copaci. Viaţa dublă făcea parte din cultura acestei ţări, la fiecare câteva zile mai auzeai despre un senator descoperit travestit în haine femeieşti în nu ştiu ce dark room; eroii nord-americanilor erau figuri banale care noaptea deveneau regi – sau sclavi – ai unei lumi subterane sau super-eroi invincibili (oh, Batman).

N-am căutat-o la telefon, pactul era să nu ne scriem, nici măcar să ne deschidem un cont secret de e-mail, nu era loc de cuvinte scrise sau rostite: aveam să urmăm cerinţele acordului pe care ea se încăpăţânase să-l propună, stipulând condiţiile relaţiei dintre noi şi graniţele pasiunii noastre.

Era ceva teatral în toate astea, în personajele inventate şi în jocurile extreme, un fel de ficţiune trăită de doi necunoscuţi. Divagaţii într-o seară ploioasă, interpretări abstracte ale unor situaţii reale. În lounge-ul departamentului, în timp ce făcea schimb de glume şi de comentarii cu colegii, în salonul cu ferestre drapate şi puternic luminat, mi s-a părut că nu făcea decât să-şi inventeze o viaţă mai intensă şi mai reală. Lumea academică este totuşi foarte ermetică, înghite mult spaţiu şi lasă prea puţin loc pentru alte experienţe, trebuie să găseşti alte unghiuri de fugă şi vieţi clandestine ca să te sustragi formalismului. De aceea existau atâtea controale administrative pentru conduită inadecvată, o întreagă reţea de reglementări moraliste şi puritane. Pe măsură ce reuşitele ei profesionale se înmulţeau, mi-a mărturisit într-o noapte, simţea cum cresc în ea supunerea şi umilinţa. Era jocul cu focul în salonul pentru fumători din castelul universitarilor.

Ne întâlneam pe culoare şi discutam de toate, fără a schimba vreo privire sau vreun semn complice. Ea părea că-şi duce viaţa în episoade separate: cu prieteni, colegi, amanţi, studenţi, cunoscuţi din branşă, fără ca vreunul din aceste spaţii să-l contamineze pe celălalt. Era o fată nord-americană: inteligentă, entuziastă şi foarte ordonată, care ieşea dimineţile să alerge pe aleile umbrite ale parcului, controlându-şi ritmul cardiac şi pulsul prin intermediul brăţării electronice pe care-o purta la încheietura mâinii stângi. Avea un talent înnăscut de a pune distanţe, frâne, era imposibil să treci dincolo de acel geam invizibil prin care se izola de lume. Ducea o viaţă secretă şi respecta regulile de siguranţă; în cealaltă viaţă a ei, era profesoara care se plictisea la o petrecere a departamentului.

Îmi amintesc foarte bine despre una dintre acele seri. Zâmbetele obosite şi ranchiuna se întretăiau ca nişte fulgere, în timp ce beam vin californian şi conversam în grupuri mici, în jurul castroanelor cu pui în sos curry şi pateuri cu ton. Ida, care purta o fustă tricotată ce-i scotea în evidenţă şoldurile şi un fel de cămaşă, sau de bluză de pijama albă, cu guler căzăcesc, discuta amabilă cu unul dintre colegi. M-am apropiat şi am salutat-o cu o lejeră înclinare a capului. Băusem un pahar în plus şi mă găseam în acea stare de spirit pe care o cunosc atât de bine, când încep să merg periculos de aproape de buza prăpastiei, dar ea m-a lăsat vorbind cu un nefericit cu cravată galbenă şi s-a apropiat de D’Amato, ca să-l întrebe ce-i mai fac cetaceele de apă adâncă din basement-ul casei. Iar eu o priveam pe furiş şi o doream, cum să n-o fi dorit, când nu-mi puteam scoate din minte nopţile pe care le petrecuserăm împreună.

În aer plutea ceva, de parcă semne surde ar fi adus presimţiri întunecate. Cunoşteam bine starea asta – sau sentimentul ăsta – fără de certitudini, care părea mai degrabă speranţă decât credinţă. E gândirea magică a iubirii, gândul îndrăgostitului în stare de hipnoză, legat de femeia pe care o doreşte şi pe care o caută cu obstinaţie. Ca să scap de aceste gânduri echivoce, îmi petreceam serile lucrând la bibliotecă, era mai bine dacă schimbam tema. (Cum ar fi spus, la Buenos Aires, prietenul meu Junior: „Dacă tot nu putem schimba subiectul discuţiei, hai să schimbăm realitatea.“) În ciuda strădaniei mele, imaginea Idei se insinua treptat şi până la urmă abandonam ce aveam de făcut, strângeam cărţile şi ieşeam pe stradă. Ida stăpânea arta întreruperii, cu o simplă mişcare a mâinii deplasa corpurile, devenea un personaj de roman, prinsă în ghemul intrigii. Sigur că nu era personajul nici unui roman, cu toate că mi-ar fi plăcut să fie, ca să-i pot modifica destinul.

Mă urcam în maşină şi începeam să conduc fără nici o direcţie precisă. De ce s-o fi retras într-un colţ cu D’Amato? Sigur fusese la el acasă, de vreme ce ştia despre tâmpenia de acvariu din subsol. În momentele acelea mi-era imposibil să mă gândesc la natura relaţiilor dintre ceilalţi, dat fiind că nu mă preocupa decât atitudinea celorlalţi faţă de mine. Îmi amintesc că am urmat albia fluviului Delaware, am ajuns chiar până pe coasta din New Jersey, oprindu-mă la barurile aflate aproape de ţărm. Într-o seară, am parcat pe o stradă oarecare dintr-un cartier de la periferia Atlantic City şi m-am dus la cazinou unde am câştigat destul de mulţi bani, la ruletă. M-am întors la maşină şi am pornit din nou aiurea, pe străzile devastate, în direcţia opusă zonei balneare, litorale şi hoteliere. Cartierul arăta ca după bombardament, cu imobile incendiate, case jefuite, grămezi de gunoi fumegânde, vagabonzi dormind pe sub poduri. Tineri în jeanşi cu talia joasă şi fesuri ascultau rap la maximum, aşezaţi pe marginea trotuarului în faţa unui drugstore, fumând haşiş şi moţăind. Pe un bulevard lateral, în cartierul latin al oraşului, exista o sală de sport, Sandy Saddler Boxing Club.

Pocnetul făcut de mănuşile care loveau sacii de box, mirosul de răşină, mişcările ritmate ale boxerilor în ring mi-au adus aminte de vremurile când şi eu mergeam, de două ori pe săptămână, să mă antrenez la Federaţia de Box de pe strada Barros, asta la scurt timp după ce ajunsesem la Buenos Aires şi locuiam la Hotel Almagro. Categoria la box nu se stabileşte în funcţie de vârstă, ci de greutate. Eu eram pe-atunci la categoria pană (62,300 kg), şi apoi am trecut la categoria semiuşoară, welter (66 kg), iar acum aş fi la cea uşoară (72 kg). Cei care se antrenau acolo erau copii de paisprezece, cincisprezece ani care se pregăteau pentru Mănuşa de Aur. Erau şi alţii care veneau doar să-şi întărească braţul pentru lovitura rapidă de baseball. Loveau sacul cu nisip, cu jaburi şi directe, şi în felul ăsta se antrenau să dozeze impulsul din umăr şi rotirea corpului pentru a imprima mingii o viteză de optzeci de mile pe oră fără să-şi disloce umărul. Rutina exerciţiilor de antrenament respecta durata unei reprize: trei minute de antrenament susţinut şi un minut de pauză. Când m-au văzut că intru, unii au crezut că venisem să iau notiţe pentru vreo cronică despre săli de sport şi au început să-mi povestească despre cum sunt ei prieteni cu scriitoarea Joyce Carol Oates, care locuia la New Jersey şi scrisese o carte bună despre box, şi cum, între ei, o porecliseră Olive, pentru că semăna cu nevasta lui Popeye Marinarul.

Antrenorul era un exilat cubanez, bătrân, care pretindea că fusese campion la categoria pană la nu ştiu ce campionat socialist de box de la Moscova. Mulatru, foarte liniştit, era mare admirator al lui Kid Gavilán şi al lui Sugar Ray Leonard. În pugilism, totul depinde de acuitatea vederii şi de viteză, zicea el, adică, de ceea ce numea el „ştiinţific“, vederea imediată, instantanee. Ce n-aş fi dat să capăt eu vederea asta instantanee ca să o pot zări pe Ida printre umbre. Ce făcea când nu eram cu ea, la ce se gândea când străbătea culoarul şi îmi vorbea ca şi cum aş fi doar un străin venit dintr-o ţară îndepărtată şi confuză?

Îmi ţineam cursurile, luam prânzul la restaurantul de pe Prospect House, uneori petreceam ore bune citind Small World, la o masă la fereastră, cu gândul că poate reuşesc să o văd trecând pe strada care dădea spre intrarea în campus. Şi, într-adevăr, într-una din zile, am văzut-o trecând prin dreptul ferestrei barului şi aproape pe nevăzute mi-a făcut semn şi mi-a spus doar din buze, rostind mut, de dincolo de geam, că avea să treacă pe la mine. Şi a trecut, ca să-mi spună în şoaptă să ne întâlnim vineri, la 9.00 p.m., la Hotel Hyatt – pe o bretea a autostrăzii care ducea la New York. Puteam să ne întâlnim jos, în lobby, şi apoi să petrecem noaptea împreună.

Urma să mergem fiecare cu maşina lui, să ne întâlnim la bar, unde un pianist de culoare cânta timid piese de Ellington. Hotelul era imens şi pustiu, probabil că era folosit doar pentru congrese şi de către vreun călător care pierduse zborul de pe aeroportul Newark, aflat în apropiere; sau poate că era un loc destinat întâlnirilor clandestine ale amanţilor din zonă.

Am rezervat o cameră pe numele Mr. Andrade şi Doamna, iar la recepţie am strecurat o bancnotă de o sută de dolari împreună cu carnetul de şofer, pentru ca recepţionerul de noapte să-mi treacă numele în registrul de oaspeţi şi să-mi înmâneze două cartele magnetice, cu care să putem intra în cameră. I-am spus că-mi aştept soţia şi m-am întors la bar să-mi comand ceva. N-a durat mult şi a apărut şi ea, îmbrăcată în impermeabilul gri, şi am urcat în cameră. Camera era rece, cu mobilier de culoare albă, făcut pentru directori executivi sau pentru sinucigaşi. Nici n-am închis bine uşa că a fost ca şi cum o serie de acţiuni fără relevanţă ar fi rămas suspendată în timp, căci am regăsit aproape instantaneu aceeaşi intimitate şi intensitate pe care le trăiserăm în vizuina ei din New York.

Îi plăceau secretele, îi plăceau aceste întâlniri clandestine într-un hotel de la marginea drumului. Dimineaţa, ea a coborât prima şi eu am mai aşteptat până am văzut-o traversând parcarea şi urcându-se în maşină. După puţin timp, am ieşit şi eu din hotel şi m-am dus spre casă, conducând pe şoseaua pustie, în timp ce zorii se iveau peste câmpurile semănate, iar în casele înalte ale orăşelului, în stil colonial, se aprindeau primele lumini.

Am repetat jocul ăsta de vreo două-trei ori, ca şi cum ea ar fi respectat cu stricteţe punctele acordului pe care-l promisese, nopţi pasionale şi clandestine, zidul de tăcere care ne despărţea de lume, repetarea mult aşteptată a gesturilor, a cuvintelor, cereri precise, o lista dură, pregătită minuţios, cu obligaţii şi porunci cărora li se supunea cu bucurie şi plăcere. Poate, cine ştie, am fi putut aduce cu noi pe cineva, un necunoscut pe care eu ar fi urmat să-l abordez în barul din lobby sau în staţia de autobuz de pe freeway, cineva care ar fi urcat cu noi în cameră şi am fi petrecut noaptea împreună. La New York există cluburi unde poţi merge să te amesteci cu necunoscuţi. Fantezii în anonimatul nopţii, ea îşi dorea numai să se lase la voia întâmplării, izolată, halucinândă, alertă.

Pe urmă, afară, totul redevenea distant şi impasibil. La fiecare întâlnire nocturnă, totul decurgea la fel, se schimbau numai limbajul şi ritualurile private. Nu doar în ceea ce mă privea, am înţeles asta mai târziu, ci şi în toate celelalte aspecte ale vieţii ei prima secretul, fiecare lucru avea reversul său, realitatea sa paralelă, ca şi cum fiecare experienţă ar fi fost sustrasă de o forţă inamică omniprezentă şi ameninţătoare.

Într-un anume fel, în ciuda aparenţelor, pactul îmi convenea şi mie: continuam să fiu bărbatul care-mi doream să fiu, fără compromisuri şi cu speranţa acelor nopţi luminoase din viitor. Întâlniri sporadice cu o femeie într-un hotel de pe şosea, reluând totul cu intensitatea de la început. Nu aveam nevoie de altceva, nu voiam să mă întorc la prosteasca atracţie a sentimentelor cotidiene. Ea avea dreptate, această intimitate instantanee şi intensă nu putea rezista, dacă o supuneam luminii crude a realităţii.

Şi-atunci, când ne întâlneam la vreo şedinţă sau pe culoare, se simţea o boare de fericire stranie, de parcă pactul privat s-ar fi volatilizat în chiar modul indiferent în care ne comportam când mai erau şi alţii în preajmă sau în unele fraze şi cuvinte răzleţe – termen, dispozitiv, piedici, insule pustii – care răsunau în timpul unei reuniuni, rostite doar pentru mine.

Se apropia sfârşitul primei jumătăţi a semestrului şi spring break-ul. Bineînţeles că, pe-atunci, aveam senzaţia că totul nu era decât o aşteptare continuă a acelor nopţi cu Ida, în camera turnului Hyatt, la jumătatea distanţei spre New York. Şi mai credeam, înnebunit, că tot ce se vorbea în jur avea legătură cu viaţa mea secretă.

La cursul de lunea următoare, John III a ţinut o prezentare despre The Crystal Age. În romanul lui Hudson, utopia, după părerea lui, consta exact în lumea cristalină, neutră, desexualizată, o replică a unei vieţi într-un paradis terestru, unde diferenţa sexuală şi dorinţa nu-şi mai aveau locul. John III susţinea că utopiile nu ştiu ce să facă din trupuri, tind către o lume fără dorinţă, pentru că pulsiunea sexuală operează independent de nevoile şi de interesele colective, fără să ţină cont de egalitate şi, cel mai adesea, chiar în detrimentul acesteia. Juisarea nu se poate socializa şi nici nu respectă echivalenţa, a mai spus John III. Se sustrage logicii economice. De aceea, utopiile tind să nege direct sexualitatea, fiindcă nu pot să o reglementeze în mod democratic. Sigur că existau şi utopii sexuale, dar acestea erau îndeobşte despotice şi arogante. Tragerile la sorţi manipulate pentru a reglementa alegerea de perechi sexuale şi îmbunătăţirea rasei, în Republica lui Platon; filozofica sclavie dorită de Justine, din romanul lui Sade; bordelurile din viaţa lui Bataille; corpul ca monedă vie de schimb aristocratic, la Klossowski. „Se pot considera utopii aceste regimuri guvernate de sex?“, a întrebat retoric John III, în încheierea strălucitului său expozeu.

Rachel a asociat imediat această situaţie de ascetism cu privarea de bunuri şi a dat citire unei scrisori a lui Hudson, din 1884: „Nu împărtăşesc sentimentele dumneavoastră cu privire la posesiunea continuă şi la a ţine în permanenţă lucrurile proprii asupră-vă. Dacă mi se aduc o ceaşcă şi o farfurioară ca să le înlocuiesc pe cele sparte, mă plâng. Cu cât mă leagă mai puţine de un loc şi cu cât mai puţine lucruri posed, cu-atât mai liber şi mai uşor mă simt. Cred că această uşurinţă este în deplină armonie cu stilul meu: caut aceeaşi de-posedare şi aceeaşi claritate“.

A se debarasa de orice proprietate, a uita de corp; marii profeţi – e suficient să ne gândim la Tolstoi – alegeau să ducă o viaţă de sărăcie, de ascetism şi de nonviolenţă. Inversau regimul semnelor sociale, a conchis ea, trimiţând fără emfază, la lecturile ei franceze.

Discuţia s-a extins şi s-a generalizat şi, în vreme ce studenţii discutau şi argumentau, eu mă gândeam la viitoarea întâlnire cu Ida, şi-mi treceau prin faţa ochilor imagini disparate – draperiile albe de pânză din camera de hotel, aidoma tuturor celorlalte camere de hotel – cu aceeaşi senzaţie de euforie pe care o aveam când conduceam, noaptea, şi zăream în depărtare firma luminoasă de la intrarea în Hyatt şi mi-o închipuiam pe Ida cum se îmbracă ritualic, acasă la ea, apoi cum îşi pune impermeabilul gri şi porneşte spre mine.

© 2007 Revista Ramuri