Actualitatea unui proxim centenar (III)

ÃŽntr-un eseu precedent am găsit necesară prezentarea opiniilor, în calitatea de eminent cărturar, de fulgurant critic literar, ale lui Mihail Sebastian. Strâns asociat literaturii franceze, scriitorul nostru identifică în valorile selectate gustul pentru democraÅ£ie, sensibilitatea la raÅ£ionalism, biruinÅ£a intelectuală asupra improvizaÅ£iilor ÅŸi extremismelor de dreapta. Poezia rebeliunii contra nelegiuirilor săvârÅŸite până în zonele moralei, simÅ£urilor, dinamicei sociale, justiÅ£iare, filosofice la presiunea  obscurantismului nu avea cum să nu-i placă artistului venit de la gurile Dunării.
Ieşirea victorioasă a Franţei din primul război mondial, smulgerea ei din scrâşnetul dreyfusard, respiră aerul proaspăt al noului timp. Sebastian dorea, pe drept cuvânt, să ajungă în medii bătute de soarele marilor idealuri republicane, să vadă de aproape o realitate greu de încadrat în tiparele cunoscute înainte de intrarea noastră în fluxul european. Aşa se explică, pentru cariera lui Mihail Sebastian, participarea lui la ridicarea ţării în consens cu civilizaţia occidentală, întrupată - la nivel superior - de duhul marii naţiuni prietene. Era structural interesat să atingă scopul urmărit şi, din rezolvările ideaţiei sale, să examineze mari scriitori, cu ştiinţa construcţiei în numele puterii de a servi drept exemplu.
ExperienÅ£a afectivă, sâmburele moral, atracÅ£ia stilistică din scrieri  purtând semnătura lui Montaigne, Stendhal, Balzac, Gide, Proust, Montherlant înseamnă pentru Mihail Sebastian sinteza literară spre care aspira, deÅŸi magnetismul acesteia lucra diferit ca mijloace ÅŸi tip de veracitate. Spuneam anterior că suntem în faÅ£a unui literat în căutarea culturii bine sedimentate. ConsideraÅ£ii de prim ordin inspiră focalizarea artistului pe câteva idei-forţă desprinse din procesele prin care trecea ca individ. Date de bază ale cursului biografic merg de la afecÅ£iunea iniÅ£ială pentru Nae Ionescu până la reacÅ£ia de respingere a xenofobiei din Cum am devenit huligan.
Este cel mai concluziv reflex sub raportul incompatibilităţii lui Sebastian cu dezechilibrele iscate de mişcările tot mai ameninţătoare la adresa vieţii publice româneşti. Sunt, până la spasm mortal, mişcări cu caracter fascizant, legionar, antiumanist. Iar căderea în necunoscut priveşte o lume în care scriitorul îşi caută locul, tot mai îngust din cauza ieşirilor antisemite.
În secţiunea de "Perspective critice" a ediţiei pe care a îngrijit-o, Cornelia Ştefănescu include şi primele colaborări ale lui Mihail Sebastian la ziarul "Cuvântul", condus în calitate de cugetător de dreapta de Nae Ionescu. Este adevărat că în 1928, de când începe să semneze la ziar, mai precis din octombrie, în coloanele respectivului cotidian prevalau articole cu mai mult bun simţ decât ulterior, când se înmulţesc luările de poziţie fie la adresa "curăţirii terenului de râmele antinaţionale" fie contra "ocultei masonice", când, mai deadreptul, cu referire la agresiva "incompetenţă a democraţiei parlamentare". Dacă atunci, în 1928, Sebastian nu bagă de seamă ce se petrece în jur, motivul e simplu: orientarea fatală bătea la uşa publicaţiei naeionesciene. Nu o frecventa încă, ci dădea târcoale. Calendarul lui Nichifor Crainic cânta de mai bine de câteva luni prohodul "regimului constituţional". "Cuvântul" nu se decuplează de atari formule, amână susţinerea lor pentru după 1930. Naţionalismul exacerbat le este comun, dovadă că protectorul lui Sebastian (încă nu-şi dăduse arama pe faţă) laudă ideea de jertfă în numele "adevăratului naţionalism", cum şi atunci cânt atacă vehement partidele politice fiindcă ar fi "organizaţii clientelare", deformări capitalist-burgheze perimate. A se vedea articolul "Erezii de ". Acestor texte întocmite împotriva expresiei româneşti a democraţiei, care recompensau "ruperea de comedia libertăţilor individuale", Sebastian le răspunde cu eseuri în favoarea simbolismului de inspiraţie modernist-apuseană, dublate de propuneri la "heterodoxia romanului actual" ori la "aventura biografismului" pe linia teoretică a gândirii lui E. Lovinescu. Paradoxal, nimeni la "Cuvântul" nu încalcă sub o formă sau alta consemnul dat de Nae Ionescu ca să nu intervină indicaţiilor restrictive faţă de tânărul său admirator.
Acel complex afectiv marchează puternic ataÅŸamentul faţă de Nae Ionescu ÅŸi explică, până la un punct, plinătatea pledoariilor lui Sebastian pentru opere ireductibil  "cosmopolite" precum cele datorate lui Proust, Gide, Claudel, Valéry, admiraÅ£ia lui pentru viaÅ£a teatrală pariziană, sentimentul că în "CreaÅ£ie ÅŸi analiză" Ibrăileanu, prea conservator, nu pricepuse aportul lui François Mauriac la înnoirea epicului, nici încercarea acestuia de a propune dezbaterii infiltrarea pateticului în delicatul mecanism narativ, suflul adus în exprimarea fanteziei ÅŸi pasiunii de prozatorii "plauzibil de îndrăzneÅ£i".
AÅŸa vom identifica, pe măsura noilor explorări, punctele de plecare propuse de  Sebastian în tratarea noÅ£iunii de actualitate. Actualitatea nu este o noÅ£iune "compromisă" dacă nu o suspectăm de diletantism ÅŸi superficialitate. Când dădea la tipar eseul "Ieri, azi, mâine. Document, critică ÅŸi actualitate", apărut în "România literară" din 7 mai  1932, el ÅŸtia că realitatea, rămasă în umbra politicului, trebuia reabilitată. Fără să simplifice conceptul, acumularea de circumstanÅ£e perisabile, alege "documentul de viaţă, documentul mărunt, zilnic". ÃŽn lumina rece a recoltei de "motive directe" selectează pe cele esenÅ£iale. Eu discern în modalitatea de percepere, deloc învălmăşită cu aspecte torturate de imediat, afirmarea reacÅ£iei cumpănite la evenimente, la documente, cărora le adăugăm câtimea  noastră de susÅ£inere sau de respingere. Cu disciplina impusă de jocul de oglinzi paralele, Sebastian priveÅŸte romanul ca pe o ficÅ£iune ce redevine realitate. ÃŽn mod evident Nae Ionescu nu se lăsa înÅŸelat. Dorea să tolereze respingerea tradiÅ£ionalismului, nu actualizarea lui, cum se pretindeau naeionescienii, considerându-l pe Mihail Sebastian destul de pur, de insuficient călit în polemici de presă ca să-l scutească deocamdată de agresivitatea  acoliÅ£ilor în căutare de trambulină. Pe de altă parte, oricât de personale sunau ideile viitorului romancier, conta, decisiv, ca în miÅŸcarea generaÅ£iei tinere să se audă voci moderat eretice, salvate din conflictul fără ieÅŸire  cu "adevărurile de fiecare zi ale romanului". Sebastian părea să încurajeze iluzii în răspăr cu "fatalitatea de a fi evreu".
Să revin la colaborarea lui Sebastian în coloanele ziarului "Cuvântul" ÅŸi la  schimbarea profilului gazetei după noiembrie 1933. Nu-i va fi uÅŸor intelectualului evreu să constate că generaÅ£ia din care făcea parte, cu ai cărei fruntaÅŸi era bun prieten, începuse, disimulat la început, pe urmă făţiÅŸ, să se alăture legionarilor. Lua sfârÅŸit o fertilă perioadă de normalitate. Repudierea nu va fi reciprocă. ÃŽnsă e de menÅ£ionat că în toamna anului 1931, după călătoria întreprinsă la Paris, Sebastian, abia întors acasă, îi comunică profesorului ÅŸi mentorului său intenÅ£ia de a considera prin mijlocirea unei cărÅ£i calitatea sa de evreu faţă cu tot ce confruntă neamul său. Cu acea ocazie îi cere lui Nae Ionescu o prefaţă la care, creÅŸtin ortodox fiind, dar ÅŸi om cu preocupări  teologice, acesta a promis un răspuns favorabil. Numai că prefaÅ£a s-a dovedit un pamflet cu caracter antisemit. De unde, pe cale de consecinţă, Sebastian a pus capăt prezenÅ£ei sale în paginile "Cuvântului" ÅŸi prieteniei neclătinate de imperfecÅ£ii cu Nae Ionescu.

Cel care publicase preÅ£ de ÅŸase ani în coloanele unui ziar de tonalitate accentuat naÅ£ionalistă fără să se încarce cu zgura lui nocturnă trăieÅŸte, pe neaÅŸteptate, un cutremur apăsător. De ajuns o clipă ÅŸi  se petrecuse un atentat la iluzia, la himera că nu se înrobise delirului xenofob. Că fascinaÅ£ia pentru Nae Ionescu fusese suficientă ca loc de refugiu. Probabil, fumegările antidemocratice ale profesorului ar fi trebuit să prevină în Sebastian minimale rezistenÅ£e. Pe romancier sensibilitatea sa gânditoare îl derutase; oricât de incredibil  poate suna până la un punct, Nae Ionescu îl asigura că operează cu "descifrări" iar decantarea lor nu are cum lua caracter clinic, în linia politică ÅŸi moral-religioasă.
Pe-atunci, între 1927 şi 1933, Sebastian văzuse, în stare născândă, finalizarea spirituală a unei marcante personalităţi. Nici că visa la inconsistenţa acesteia. Fusese Nae Ionescu cel care pornise la afirmarea unui model pentru ca sufletul românesc să exorcizeze răul, să respingă compromisuri înşelătoare? În pofida inteligenţei disociative, Sebastian asta crezuse. Curentul de aer prielnic nu oprea planta toxică să prospere. Dimpotrivă, trecea în ochii multora ca prezenţă de prim rang. Abia după 1990, Alexandru George, Z. Ornea şi Marta Petreu au demonstrat că atât cursurile dar şi conferinţele pentru marele public ale lui Nae Ionescu sunt departe de a fi rodul meditaţiei originale. Câteva din proiectele naeionesciene mai concludente nu sunt duse până la capăt. Dincolo de intenţii, frecvent discursive, închipuirile vor fi stigmatizate de irealitate. S-a spus că de vină au fost circumstanţele, mai precis decesul gânditorului, petrecut la 14 noimebrie 1940. Boala a curmat râvna făptuitoare. Fapt este că izvoarele contribuţiilor ideologului naţionalist contrazic orice întâlnire cu ideaţia personală propriu-zisă. Astfel că, luat drept călăuză, Nae Ionescu dispare înainte să tipărească acel capitol esenţial al viziunii sale psiho-sociologice despre care s-a vorbit atât de mult.
Dar până la epocala descoperire de după 1990, Mihail Sebastian nu avea cum să nu fie saturat de cultul instituit, deloc întâmplător, de mişcarea legionară în nume propriu, inclusiv pe canale colaterale, generatoare de "atmosferă". Şi aceasta deoarece copleşeau pe oricine afirmaţii admirative, precum cea a lui Mircea Eliade, potrivit căreia tinerii au în faţă "singurul cap filosofic al generaţiei sale".
Adversitatea demonstrată de cel admirat până la un punct la adresa evreilor, confirmată de prefaţa sa la proza "De două mii de ani", schimbă radical relaţia între Mihail Sebastian şi Nae Ionescu. Negru pe alb acesta îşi provoacă admiratorul relevându-i esenţa distrugătorului său antisemitism. Iată un citat fără izbăvire tenebros: "... evreii suferă desigur; dar vina este numai a lor pentru că, de când există, ei nu au făcut decât blestemăţii".
Asemenea enormităţi xenofobe, abundente în textul introductiv, l-au convins pe Sebastian că adoptase un drum greÅŸit în comunicare, prin numeroase fire, cu omul pe care l-a proslăvit, în care a crezut. OstentaÅ£ia cu care Nae Ionescu îşi încorporează halucinaÅ£iile otrăvite în numita prefaţă, îi  cer fostului emul să-ÅŸi caute chemarea în tânăra care se distanÅ£ase de extermismul  ÅŸovin.
Negativitatea "sentinÅ£ei" despre destinul evreiesc modifică nu doar registrul confesiv al lui Sebastian cu privire la etnia din care făcea parte cât însăşi  asumarea tipului de expresivitate  reflexivă ÅŸi autoanalitică prin care se proiectează pe sine. Dispare lirismul identificat de scriitor cu senzualitatea pe timp de vacanţă (vezi  formula în care redactase microromanul "Femei") ca să apară alt tip de scenariu. Unul marcat de istoricitate, pe potriva experienÅ£ei trăite de autor din clipa în care "devine huligan". Adică plămădit ca om de creaÅ£ie ÅŸi cetăţean, la mare distanţă de nostalgii lacrimogene, în beneficiul orgoliului de a fi, simultan, "om de la Dunăre" ÅŸi iudeu.
Acum se constituie trama densă a ideaÅ£iei din "Jurnal". Nu doar în spaÅ£iul interior transpus/amplificat de stările de conÅŸtiinţă. Sub crusta notaÅ£iei diaristice percepem drama individului, îi descifrăm fizionomia de om rănit. Memoria reÅ£ine, pe fond riguros psihologic cumva proustian, afrontul primit, dezechilibrul generat de  absenÅ£a planului compensatoriu. Este, dincolo de auspiciile crude ale unei lupte inegale cu acÅ£iunea Gărzii de Fier, găsirea acelui temei consolidat, amplu construit prin oferta câtorva mari scriitori din toate colÅ£urile FranÅ£ei la adresa noului venit. Cam în acelaÅŸi timp B. Fondane, alias Benjamin Fundoianu, salută înÅ£elegerea cu care era  primit în cercuri publicistice ÅŸi editoriale pariziene pentru daruri de care abia aici devine conÅŸtient.
Prin urmare, la finele lunii octombrie 1933, aventura lui Mihail Sebastian, sintetizată de prefaÅ£a lui Nae Ionescu, se încheie sever, fără nici o disimulare. Tot ce va întreprinde pe viitor câştigă valenÅ£e eseistice întoarse spre literatură, la conÅ£inutul ei primordial orientat, mediat de viziunea umanistă, singura alocată de artă compatibiliotăţii/incompatibilităţii moralei cu istoria. Prin prisma impactului dictat de tiparul narativ sau de cel resorbit în comentariile critice, Sebastian uneÅŸte  într-o singură asociaÅ£ie trecutul cu prezentul, stilul monden cu cel realist ÅŸi, deosebit, "boala sufletului" de care pomeneÅŸte Tudor Vianu cu înaintarea muzicală către domeniul deciziilor, simţămintelor, variaÅ£iilor eului, situat de Pompiliu Constantinescu pe axa strategiilor "de ruptură".
Din trăirile prilejuite de recenta experienţă existenţială Sebastian păstrează tonul liberator al limitelor încleştării cu înşelăciunea, răceala iernii simbolice în care intrase, constanta suferinţei, dureros grefată în carnea fiinţei morale. Plonjăm într-o biografie asaltată de penitenţe.
Cine a citit în paralel, cum am procedat eu, "De două mii de ani", "Cum am devenit huligan" ÅŸi "Jurnal" are, pe măsură ce se reproiectează în exterior, acelaÅŸi tip de relevare a damnatului, iar în fundal, acelaÅŸi tragic povestitor. Gâtuit de rele surprize, de umiliri dezlănÅ£uite cu sălbăticie. DeÅŸi fiecare situaÅ£ie are unicitatea ei, mai  gravă sau pur ÅŸi simplu neaÅŸteptată, Mihail Sebastian ÅŸtie să-i confere, pe lângă sursa de nefericire, câtimea de vibraÅ£ie pentru ca degradarea interlocutorilor să-l deconcerteze  pe cititorul neutru. Zona distinctă aparÅ£ine dialogului dramatic cu primejdiile urâtului.
Sebastian gravitează în scrierile sus menÅ£ionate în jurul apăsării torturante, are pe întregul cuprins al situaÅ£iilor intercalate în scenariu abilitatea să le găsească în necinste, dezavantajul descifrării continue, un fel de a alterna presimÅ£irea  cu restriÅŸtea, uitarea de sine cu sângerarea. Scriitorul cedează, în atari condiÅ£ii, locul corespondentului misterios cu care îşi dă întâlnire. Ale cărui reflecÅ£ii definesc "nodul de conflicte ce mă leagă de lumea românească". Aici e patria, fabuloasa pulsaÅ£ie a ideilor în mirifica priveliÅŸte: "Voi vorbi despre Bărăgan ÅŸi Dunăre, ca de ceva care îmi aparÅ£ine nu juridic ÅŸi abstract, prin constituÅ£ii, tratate ÅŸi legi, ci trupeÅŸte, prin amintiri, prin bucurii ÅŸi prin tristeÅ£i. Voi vorbi despre un spirit al acestui loc, despre o anumită  inteligenţă specifică acestui climat, despre luciditatea pe care am deprins-o aici din lumina albă a soarelui de ÅŸes ÅŸi despre melancolia pe care am descifrat-o în peisajul Dunării, care se leneveÅŸte la dreapta oraÅŸului, în baltă". Contrapune strigătul de iubire, cu aura lui trează, zbârnâitului brutal din "Jurnal". Sonoritatea acestuia muÅŸcă frunza, deconspiră vexaÅ£iunile suferite pe parcursul deceniului trei, în toate denivelările ÅŸi puterziciunile unui incredibil câmp de gunoaie.
Scrutarea acelui real structurează scriitura, o înscrie între temporalitate ÅŸi primatul agresiunii fascizante de fiecare zi. Din imediatitatea gestului decurge revendicarea acordului deplin cu "neamul valah" ÅŸi cu valorile ce îi tutelează  resursele: "Mi se  pare mai urgent ÅŸi mai eficace să realizez în viaÅ£a mea individuală acordul valorilor iudaice ÅŸi al valorilor româneÅŸti din care această viaţă este făcută, decât să obÅ£in sau să pied nu ÅŸtiu ce drepturi civice. AÅŸ vrea să cunosc bunăoară legiuirea antisemită care va  putea anula în fiinÅ£a mea faptul irevocabil de a mă fi născut la Dunăre ÅŸi de a iubi acest  Å£inut."