Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poeme

        de Ion Munteanu

 

rugăciune

 

să nu mă uiți, Doamne, pe-aici

cal nărăvaș strunit din bici

 

să nu mă uiți pe-aici, îți spun că riști,

vultur flămând, plutind peste miriști

 

să nu mă uiți că de atâta ură

îți voi sorbi întreaga ta făptură

 

sau  și mai rău, de-atâta fericire

te-oi prinde-n lațul brațului subțire

 

să nu mă uiți, Doamne, să nu mă uiți,

dar fă-te că nu-i vezi pe dragii de părinți

 

nu mi-i albi, precum lumina rama

tabloului cu tata tânăr și cu mama

 

să nu-mi dai, Doamne, nu-mi da numai bine

că mă răsfeți și uit de tine

 

că mă răsfeți și uit de tine

 

cântec de singurătate

 

homer și ochii lui păsări călătoare.

întuneric învins

în cele din urmă de mirifice vești.

e un început de istorii lumești,

sub cerul cu stele,

plin de taine, adevăr și fiori

 

doar eu atent la felul

cum Te risipești

în venele mele

ca o otravă din cele mai gingașe flori

 

ca o otravă din cele mai gingașe flori

 

alt cântec

 

ieri ai venit, te-ai devenit

fructul oprit

 

azi de-ai fi fost

fructul anost

te-aș ține post

te-aș ține post

 

dar poate mâine

și răspoimâine

vei ști povestea codrului de pâine

 

vei ști litania cănii cu vin

și vom trăi în mitul androgin

 

și vom trăi în mitul androgin

 

și-am zis verde iarăși verde

 

și-am zis și-oi mai zice-odată

braț întins și braț de piatră

care-ntoarce lumea roată

ce nu-i de iertat nu iartă

 

(ce-a fost ieri n-a fost vreodată)

 

lemn domnesc și lemn domnesc

două mâini rostogolesc

bolovanul diavolesc

care-mi roade palmele

părul și timpanele

 

anii mei – sudalmele

amintiri – codanele

 

doar ciulini printre lalele

două mâini ce trag cu ele

bolovani și cer cu stele

drumul și zilele mele

 

drumul și zilele mele

 

cântec de toamnă

 

auzi cum se scufundă în grâu stâlpii                            șopronului?

auzi respirația-n geam și rânjetul toamnei?

păsăretul și iarba intră în zodia somnului

și urșii migrează în patria foamei

 

(vai, iar i-a sărit un blachiu de la pantof                       domnului,

iar evadează amanții din amintirea doamnei)

 

din nou se retrage soarele sub streașina                    norului

din nou se tăvălește frunza în așternutul                     izvorului.

din nou se ascunde motivul omorului

unui poet logodit cu fata cea mică a                            croitorului

 

pustiu pe maidane, pustiu la madame

doar vinul mai cântă în negre budane

doar vinul te-ndeamnă după codane

 

la agârbiceni, la sorești și urmuzi

trimit vești prin frunza tăcuților duzi,

cum la fel le trimit vești tatei și mamei.

 

auzi cum curge mireasma din florile toamnei?

 

auzi?

 

auzi cum curge mireasma din florile toamnei?

 

mărturisire (ca din întâmplare)

 

motiv de mirare

motiv de-ncântare

cât cerul de mare:

mixandra ucisă de dulcea-i candoare

 

motiv de-mpăcare cu celălalt Eu,

cu luceferi pe umăr, precum Orfeu,

precum la cea mai așteptată sărbătoare,

printre viori și țimbale,

(sau de ziua temutului zeu)

ies în întâmpinarea privirilor tale

cu trupul meu tânăr

ca un trofeu

(primit pentru un succes oarecare,

primit pentru un răspuns la-ntrebare,

primit ca să am ce lăsa la plecare.

da, da

primit ca să am ce lăsa la plecare)

 

cu trupul meu tânăr

ca un trofeu

eu îți voi ieși înainte, ca din întâmplare,

tu vei fi cea așteptată mereu

 

tu vei fi cea așteptată mereu

 

și unde ciuturi vechi întruna

 

uite, în pântecul oii pasc mieii plăpânzi

și doar ochii tăi mai sunt la fel de flămânzi

 

hai, vino să-ți arăt biserici pe ape

iar printre ierburi sfinți dedulciți la agape

 

aceasta-i câmpia, nesfârșită, câmpia –

un fel de a ne imagina veșnicia

 

și vino pe dealuri  sau vino aiurea

pe locul unde ieri s-a revărsat pădurea

 

și unde ciuturi vechi întruna

trudesc să scoată din adânc lumina

 

trudesc să scoată din adânc lumina

 

noapte la Ciutura

 

veniți, noaptea  la marginea lacului

voluptoasă ca un harem

 

povestea se rostogolește încet

ca un balot de bumbac printre mâinile negrilor

 

e o întâmplare și-aceasta:

lișițele au uitat de cu seară stuful slobod pe cer

iar acum îngerii sunt cei care își fac culcușul în el  

 

doar licuricii, bezmetici, fac concurență lunii.

feriți,

un gând de-al lui Dumnezeu incendiază salcâmii

 

un gând de-al lui Dumnezeu incendiază salcâmii

 

ca un ciorchine numai bun de stors

 

printre povești cu burțile pline

de sensuri, uraniu și iod,

atent la  roata care potrivește lumea

uimit ca de o  poemă de-a lui hesiod

despre munci și zile

atent la toate, dar mai puțin la mine

 

(țigane, zi-le:)

e o meserie

să-nveți să trăiești

sau numai un cântec dintre cele lumești?

 

anii mei, ca un ciorchine numai bun de stors

în teasc de argint.

ca o măslină beată de ulei aromat.

 

(cântă, țigane:)

anii mei, cel mai dat în stambă de la noi din sat,

pândar la moșie

poate la cea mai frumoasă dintre o sută, o mie...

vai, la o moșie de care încă n-am aflat

că am fost prădat, că s-a năruit, că am fost  prădat

 

că s-a năruit, că am fost prădat

 

zvon despre mine

(sau despre ceea ce ar trebui să fiu)

 

precum diogene cinicul

(care căuta prin mulțime un om)

am ajuns să mă întreb în plină zi,

cu lumânarea aprinsă, încă nu mă văd?

 

un celălalt eu al meu

(sau un altul al meu)

îmi răspunde alarmant de liniștitor:

mă mai caut

încă

 

iar ecoul

pornit din mine (cel gol)

întări zvonul acesta

 

© 2007 Revista Ramuri