Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Autostrăzile de pe creiere

        de Nicolae Prelipceanu

Am încercat să fac un inventar al lucrurilor şi cuvintelor noi care ne-au cotropit în ultimii ani. E foarte greu să cuprinzi totul, e muncă de lexicograf, dacă nu chiar de Hasdeu, cu al lui Magnum ethimologicum… Ar trebui să pun în această listă nu numai americanismele care bântuie lumea românească de azi, mai precis limba română, ci – cum, oare? – lipsa atâtor şi atâtor locuţiuni sau vorbe pitoreşti care au dispărut cu totul din orizontul gândirii cetăţeanului de pe stradă. Vă amintiţi, poate, câtă uimire a stârnit un cuvânt altădată obişnuit, pitoresc e drept, folosit acum câţiva ani de dl Teodor Paleologu, pleaşcă. Unii nici nu ştiau să-l mai pronunţe, descompuneau diftongul ea şi ieşea un fel de ple-a-şcă, alţii… nici ei nu mai ştiau cum. De unde provenea uimirea asta, în fond tâmpă? Nu neapărat din necunoaşterea cuvântului (ce, ei ştiau ce-i aia talk show când au început să-l pronunţe?), cât din faptul că nu figura în limba de lemn cu care ne obişnuiseră politicienii şi jurnaliştii de tip nou. Pentru că, nu-i aşa, limba de lemn e şi foarte comodă pentru gândire, o dirijează imperceptibil, e un fel de mâncare gata mestecată, cu care nu mai trebuie să-ţi dai nici o osteneală de a mai mişca din maxilarele minţii (sic), în general firave la lumea de mai sus. Pe asta s-a bazat şi regimul comunist când i-a constrâns pe toţi membrii societăţilor din ţările ocupate să recurgă la varianta epocii respective. A fost şi o şcoală pentru oamenii care au trăit atunci, un fel de supra-învăţământ ideologic, mult mai subtil decât cel astfel declarat, obligatoriu o dată sau de două ori pe lună, pentru toată lumea. Era mai degrabă o educaţie întru non-gândire: nu-ţi bate capul să reflectezi, o facem noi pentru tine şi-ţi servim totul gata făcut, iar dacă nu vrei să-l iei, atunci te obligăm şi aşa mai departe. „Preţioasele indicaţii” ce altceva erau?

Am dat zilele trecute de un volum de Opere de Maxim Gorki, pe care-l cumpăram acum aproape 45 de ani la Cluj, încă nu Napoca, fiind student în primul an de facultate de filologie. Şi mi-am amintit, nu fără scârbă, de o scenă din Gorki care se comenta cu oroare de către părinţii mei, poate din această carte, poate din alta, în care bunica îi mestecă nepotului, care azi ar fi numit bebeluş (brrr, ce kitsch generalizat, încă un articol pentru inventarul acela), mâncarea, după care i-o bagă în gură. Ştiu că vă face scârbă, dar Gorki era un clasic pe care ni-l băga pe gât epoca pre-ceauşistă atât de insistent încât ajunsesem, fără să fiu cine ştie ce simpatizant al lumii din care venea, mai degrabă invers, dovadă că n-am reuşit, sau n-am dorit, să învăţ limba lui, din păcate şi-a lui Cehov, Tolstoi şi Dostoievski, în ciuda celor opt ani cât am fost forţat să o fac, din clasa a patra primară şi până în a unsprezecea, de la liceu, să-l cumpăr, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, convins că trebuie pentru cultura mea generală. Or, chiar acesta e scopul limbii de lemn, care înlocuia limba normală, colorată, pitorească pe alocuri, expresivă în orice caz, mult mai expresivă decât acest rumeguş sau bol gata mestecat. Sigur, procedeul e mai puţin neigienic, dar în fond e, poate, mai dăunător, căci nu atacă stomacurile, ci capetele. Or, capetele încep să acţioneze după dictare şi cu ea poţi ajunge să nu te mai cutremuri în faţa altor grozăvii scrise de autorul Mamei, de pildă, despre Canalul de la Marea Albă, unde mureau zilnic mii de deţinuţi.

Azi, nimeni nu te mai forţează să vorbeşti într-un anume fel. Nimeni? Ce iluzie, deloc comică! Pentru că, de fapt, te forţează însăşi societatea celor care se exprimă cu vreo trei sute de cuvinte lemnoase, sfărâmicioase, un fel de nou rumeguş, poate de altă esenţă, dar tot acelaşi produs inconsistent şi dat de-a gata. Coruri de „vorbim” sau „ne auzim”, coruri de „muie” sau „ce (aia) mea”, coruri de „să moară copiii mei” (am auzit şi una mai evazivă: „să moară cumnatul meu”!), coruri de şi de, că ţi-e şi scârbă să le mai reproduci. Dacă nu vorbeşti ca ei, devii un străin şi, în cele din urmă, un marţian…

Am învăţat cândva, pe la vreo şcoală, că organele nefolosite se atrofiază. Gluma groasă, masculină, se referea chiar la ceea ce dă caracterul masculin, dar eu am s-o trec sub tăcere, pentru că ni se iveşte, în prim plan, altă atrofie, aceea a creierului care, nemaifiind obligat să gândească, se leneveşte şi adoarme, eventual definitiv, ori chiar îşi pierde circumvoluţiunile, devenind, vorba unui bătrân prieten de-al meu de altădată, mort demult, o stradă pe care poţi să mergi cu motocicleta. El spunea asta despre un alt amic al nostru, pictor, ca să-mi sugereze că acela e un prost. Or, azi, strada pe care puteai să mergi cu motocicleta ar fi un drum accidentat faţă de cele ce se nasc sub ochii noştri. Într-un fel e şi o compensaţie: nu facem autostrăzi pentru că avem unele, interioare, pe creierele noastre tot mai întinse, tot mai lucii, numai că nu s-au inventat încă maşinile care să meargă pe-acolo. „Evoluăm din ce în ce”, ar spune Dan Laurenţiu, dacă ar mai trăi, arătând cu degetele mâinii drepte în jos. Sau: „situaţia ameninţă să se îmbunătăţească din ce în ce mai rău”. Dar asta numai din punctul de vedere al celor care au mai trăit şi altele, cărţi, idei, muzică adevărată, nu urlete sau bătăi de tobe. Cei care nu ştiu ce sunt acelea se simt bine, doar e şi o expresie-tip care bântuie, alături de invitaţia la distracţia perpetuă, şi anume „să ne simţim bine”. Şi ce bine te face să te simţi limba de lemn, noua limbă de lemn, care te scuteşte de gânduri şi te uşurează de atâtea probleme!

© 2007 Revista Ramuri