Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Începuturile democrației ca la Ploiești

        de Mihai Ghițulescu

Deşi am auzit de nu ştiu câte ori de originile ceferiste ale „întoarcerii ca la Ploieşti”, în mintea mea rămâne legată de „vesela republică podgorean㔠din Boborul lui Caragiale, „Republica de la Ploieşti”, care a dăinuit cam trei sferturi din ziua de 8 august 1870. Aşa întoarcere nu s-a mai văzut în toată vremea cât politica românească a semănat – sau măcar a căutat să semene – cu cea vestică.

Nu se poate zice că Republica lui Candiano-Popescu nu a rămas în istorie. Ba chiar a prea rămas, dar ca „un alt nume dat eşecului comic, grandomaniei asociate unui proiect pueril şi nepotrivirii mijloacelor cu scopul idealizat”, după cum bine constată Silvia Marton în deschiderea cărţii (p. 9) pe care i-o consacră în întregime. A fost nevoie de ceva timp până să îşi dea cineva seama că I.L. Careagiale avea dreptate: „mărirea şi importanţa statelor nu se judecă după extensiunea şi durata lor, ci după rolul mai mult sau mai puin strălucit pe care l-au jucat în complexul universal”. Trebuie, deci, ca un „istoric conştiincios” să se aplece serios asupra strâmtei şi scurtei Republici, pentru a-i căuta rolul în „complexul universal”, aşa cum era el imaginat de românii epocii, şi în mersul politicii româneşti.

Despre ce e vorba? În 1870, nemulţumiţi că fuseseră trecuţi în opoziţie, liberalii radicali („roşiii”), I.C. Brătianu, C.A Rosetti, Eugeniu Carada ş.a. au ţesut o conspiraţie pentru schimbarea regimului. Revoluţia trebuia pornită simultan în mai multe oraşe valahe, dar, din motive care nu mai contează, a pornit numai la Ploieşti, pe 8 august, când încă nu se luminase. Omul zilei a fost căpitanul în rezervă Alexandru Candiano-Popescu (un destul de cunoscut politician şi publicist „roşu”), care a anunţat „boborul” urbei că, la Bucureşti, principele Carol a fost detronat, s-au instituit o regenţă şi un guvern provizoriu, iar el a fost numit prefect al judeţului Prahova. Se pare că s-a lăsat cu „Ura!”. Ploieştiul era cunoscut ca bastion al radicalilor. Tărăşenia a durat numai până spre seară, când guvernul a intervenit şi conspiratorii (din Ploieşti şi nu numai) au fost arestaţi. Nu au stat mult nici la închisoare, pentru că au fost achitaţi de o curte de juraţi din Târgovişte şi şi-au continuat activitatea politică, fără a mai ajunge vreodată la asemenea excese.

„Abordarea tragicomic㔠e imposibil de depăşit. Oricât ar fi încercat cercetătoarea să reconstituie sobru evenimentele, gândul cititorului tot fuge la Caragiale. Nu poţi să nu zâmbeşti când afli că nişte zavergii cheflii adorm lângă telegrafistul ostatic, lăsându-i timp să-l trezească din somn pe primul-ministru (Manolache Costache Epureanu), pentru a-i transmite ce se întâmplă (pp. 38-39). Anecdota nu poate fi ocolită, dar nu ea contează. Silvia Marton nu şi-a propus să scrie o istorie a faptelor, ci una a ideilor, chiar dacă ele aparţineau unor oameni ai faptelor.

„Revoluţia” ploieşteană nu e ruptă din context, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, nu apare ca o întâmplare izolată, ci, dimpotrivă, ca „apogeul militantismului politic şi electoral” al „roşiiilor” (p. 176). Acest militantism trebuie cercetat mai mult decât faptele zilei de 8 august. „Republicanismul” este mai important decât „Republica de la Ploieşti”.

Arheologia ideilor liberalilor radicali e o treabă dificilă. Silvia Marton a studiat multele lupte electorale (concentrându-se asupra celor din Prahova) din perioada 1866-1870, toate marcate de „influenţa moral㔠(p. 192) a guvernului care le organiza. Asta însemna c㠄guvernul care organizează alegerile foloseşte acţiunea agenţilor săi electorali şi a administraţiei locale ca să fie ales candidatul partidei guvernamentale” (p. 238). Evident, după fiecare scrutin venea un val de proteste. A urmărit şi „lupta parlamentară”, vastă, zgomotoasă şi marcată de o „nestatornicie conceptual㔠(p. 241). Dar cea mai importantă pentru surprinderea ideilor „roşiii” este publicistica. Aici se vede cel mai bine că gândirea liberală românească nu a fost nici pe departe atât de liniară/ unitară pe cât pare din istoriile evenimenţiale. Se poate observa un radicalism de ansamblu, dar unul polifonic. Nu putea fi „omogen şi fix” pentru că nici „modelul” francez, atât de invocat, nu era aşa, plus că receptarea se făcea – cum altfel? – „în funcţie de nevoile şi grilele de lectură ale elitelor româneşti” (p. 18). Există diferenţe de idei, sau cel puţin de retorică, de la un politician la altul şi, mai ales, de la o conjunctură la alta. Avem „întoarceri ca la Ploieşti” încă dinainte de 1870 (când pe la Ploieşti încă nu se întorcea trenul). Exemplele sunt numeroase. Să luăm cazul republicanismului/ antidinasticismului! „Roşiii”, deşi republicani, au susţinut venirea lui Carol I şi nu s-au manifestat vădit împotriva sa atâta vreme cât situaţia politică le-a fost favorabilă; radicalizarea a început după îndepărtarea lor de la guvernare, în 1869. Abia de acum se vorbeşte, pe un ton tot mai ridicat, de necesitatea înlăturării principelui, ajungându-se la conspiraţie şi la evenimentele de la Ploieşti. După eşecul mişcării, discursul se schimbă din nou, radicalii încearcă să se disculpe, să nuanţeze, chiar să nege ceea ce spuseseră clar mai înainte. Autoarea a surprins perfect situaţia: „Din mişcarea proteiformă şi ambiguă a ideilor de stânga şi socialiste din Franţa, muntenii formulează propria lor sinteză eclectic㔠(p. 110). „Republicanismul” lor reprezintă o „o nebuloasă conspirativă şi o identitate politică incert㔠(p. 109).

Despre vedetele liberale, I.C. Brătianu şi C.A Rosetti, istoricii au vorbit mult. O face şi Silvia Marton, dar, în cazul său, meritorie este atenţia acordată lui Eugeniu Carada şi, mai ales, lui Alexandru Candiano-Popescu. De obicei, acesta din urmă e reţinut vag şi ironic, strict legat de episodul Ploieşti: „Pe urmele lui Caragiale, nici istoriografia nu i-a rezervat un tratament mai serios, reducându-l la rangul de personaj pitoresc şi neglijându-l” (p. 21). Acum, ni se arată şi un publicist aprig şi prolific, ilustrativ pentru gândirea şi retorica „roşie” a epocii: „Eugeniu Carada, C.A. Rosetti şi Românul nu sunt niciodată atât de expliciţi în scris precum este Alexandru Candiano-Popescu în Perseverenţa şi în Democraţia, cu privire la republică şi la atacarea persoanei prinţului” (p. 122). Merită semnalat un text de-al său din martie 1870, care pare o prefigurare stilistică a celebrului „Baroane” al lui Arghezi: „Cum, Regime? Te-am adus în ţară prin contrabandă; erai flămând ca un şoarece gol puşcă şi noi te-am săturat şi te-am înţolit...” (p. 87). Evident, „Regimul” purta numele conducătorului său. Chiar urmărind discursul public al lui Candiano putem sesiza o serie de schimbări ideologice/retorice cu privire la regimul politic şi, personal, la principele Carol: după ce în primii ani a fost moderat, din 1869 a început să atace dur, pentru ca în 1871, fără a-şi nega republicanismul, să-şi declare fidelitatea faţă de Constituţia din 1866 (p. 271). După mai bine de două decenii, ajuns general şi aghiotant regal, avea să scrie, în Amintiri din viaţa-mi, că mişcarea din 1870 nu a fost de fapt îndreptată împotriva lui Carol, ci a conservatorilor aflaţi atunci la guvernare (p. 96). Curat ca la Ploieşti! De altfel, şi „vulgata liberal㔠de după Primul Război Mondial va prezenta evenimentele din 1870 altfel. Ajuns „partid istoric”, mândrindu-se cu multe realizări (printre care Independenţa), PNL nu mai putea recunoaşte că fondatorii săi se ţinuseră de revoluţii. S-a zis că manifestaţiile împotriva lui Carol au fost pornite de partizanii moldoveni ai lui Cuza şi că radicalii munteni – I.C. Brătianu, în special – au încercat chiar să le calmeze (p. 166).

Cartea Silviei Marton reuşeşte să pună bine în epocă episodul „Republicii de la Ploieşti”, să arate că el e manifestarea cea mai pregnantă a unui curent politic destul de puternic şi de vizibil în primii cinci ani de monarhie constituţională. Mai complicate sunt lucrurile în ceea ce priveşte efectele acestei perioade – în special ale momentului 8 august 1870 – asupra politicii româneşti din deceniile următoare. Pe bună dreptate, autoarea apreciază că, după 1871, „Regimul intră în faza sa de consolidare...” (p. 14). Dar care e „Regimul”? Se poate spune c㠄anii 1866-1871 reprezintă paşi spre învăţarea parlamentarismului şi spre concilierea cu instituţiile monarhiei constituţionale”, chiar dac㠄nu se aclimatizează parlamentarismul englez” (p. 172)? Iată cum e descris „parlamentarismul românesc”: „Parlamentarii fac guvernele şi alegerile, principele păstrează doar [s. M.G.] libertatea de a numi şeful Consiliului de Miniştri, care organizează apoi alegerile legislative” (p. 14), uzând, bineînţeles, de toat㠄influenţa moral㔠de care e capabil. Unde e parlamentarismul? După mine, efectul perioadei şi al momentului e tocmai îndepărtarea definitivă de parlamentarism, asumarea de către principe/ rege a rolului de „pivot al puterii”. El va fi cel care face şi desface guverne, nu parlamentul. Se creează, într-adevăr, „un acord destul de larg împărtăşit asupra procedurilor (ne)constituţionale [s. M.G.] şi asupra instituţiilor” (p. 14). Un acord ciudat! Când sunt în opoziţie, mai toţi politicienii condamnă implicarea monarhului în formarea guvernului (formule ca „guvern personal” şi „regim personal” vor apărea frecvent); apoi, sunt aduşi la guvernare de către monarh, îşi fac majoritatea şi asta li se pare normal. Ce e constituţional pentru mine e neconstituţional pentru adversarul meu, dar merge... Pentru politicienii români, efectul crizelor de la început a fost cutumizarea întoarcerilor ca la Ploieşti.

© 2007 Revista Ramuri