Ofelia Prodan a publicat mai multe cărţi de poezie. A încercat formule diverse, în căutarea vocii proprii. Şarpele din inima mea este, cred eu, cel mai bun volum de versuri al său. Se păstrează narativitatea discursului poetic, dar creşte asumarea de sine. Poeta se scrutează cu luciditate nemiloasă, cu tot bovarismul á rebours: „Eu nu trăiesc,/ eu îmi imaginez viaţa/ ca pe un film în care sunt actorul principal/ şi nu am nimic în comun cu el“ (Distrugătorul).

Poemele răului din interior (şarpele este, totuşi, un simbol malefic prea convenţional) se desfăşoară ca nişte scenarii groteşti, morbide sau funebre. Imagini coşmareşti, suprarealiste, pline de bestialitate, autoflagelante exorcizează sentimentele negative: ura, furia, dezabuzarea. Mutilare, descompunere, spargere, prăbuşire, pietrificare, eviscerare, mortificare sunt ipostazele fantasmatice ale „personajului“ care se mărturiseşte (sunt aici, poate neconştientizate, influenţe din poezia lui Teodor Dună): „Carnea mi se descompune. Sunt un cadavru./ Sufletul meu jupuit de viu bântuie prin lumea indiferentă“ (Distrugătorul). O fiinţă avariată, care se simte o „aleasă“ tragică, purtătoare de stigmate, însă condamnată la moarte fără Înviere, îşi dezvăluie relaţia dificilă, auto-devorantă, cu sine însăşi: „Umblu în trupul meu ca printr-un templu/ în ruină. Îmi mângâi fiecare organ/ ca un arheolog rămăşiţele din statuile zeilor./ Îmi beau sângele, îmi mănânc carnea./ Se apropie momentul sacrificiului. Sunt trează./ Catapeteasma templului se rupe în două./ Mă învelesc într-un giulgiu alb./ A treia zi, nimic. Sunt tot în faţa ferestrei/ larg deschise.// Am crescut odată cu stigmatele./ Acum sunt amprentele mele. Îmi sunt dragi,/ dar uneori le urăsc cu furie“ (Good night, sweet prince!). Şarpele din inima mea este un volum al alienării (Cine sunt eu? se numeşte, explicit, un poem) şi al războiului intern (de altfel, apelează de mai multe ori la ficţiuni belicoase, cu armate de soldaţi şi arme letale): „Începe defilarea soldaţilor morţi./ Cu chipurile înfundate în craniile strălucitoare,/ cu decoraţiile înfipte în stern./ În orbitele lor văd în reluare filmul/ unui război crâncen dintre mine şi mine./ Eu nu câştig niciodată“ (Războiul dintre mine şi mine). O altă metaforă a confruntării cu demonii dinlăuntru este cea a jocului de şah (preluată de la Sorescu ori din filmul lui IngmarBergman, A şaptea pecete, unde adversarul era chiar moartea). Nu lipsesc dorinţele thanatice, drept consecinţă a pierderii sensului existenţial: „Nu mai aştept nimic. Maleficul dar al vieţii/ nu mai are noimă. Mă înfig în moarte/ cu voluptatea unui biet îndrăgostit în trupul iubitei“ (Moarte).

Şarpele din inima mea este o carte unitară, a „infernului minţii“, memorabilă prin arta cruzimii imagistice.

Alina Purcaru este coautoare a romanului colectiv Rubik (2008), redactor la Observator Cultural şi cronicar literar. Debutează în poezie cu volumul rezistenţă, valorizat maximal, pe coperta a IV-a, de scriitorii Dan Coman şi Florin Iaru. Superlativele absolute – „Un debut impecabil. Precizie şi stil, o voce sofisticată dând cu limbajul de pământ, propunând o structură nouă, de mare forţă, din care ţâşneşte lumina“; „vine în poezie ca o furtună liniştită. (…) poezia ei de o mare discreţie a sentimentului (…) privirea interioară care descoperă exteriorul lumii (…) volum de versuri de excepţie“– creează mari aşteptări de lectură.

Dezamăgirea cititorului va fi pe măsură. Nici vorbă de vreo „nouă structură“ sau de vreo „expresivitate din termenii tociţi, care strălucesc, proaspeţi, în pagină“. Dacă aş fi citit prezentările rupte din context, fără numele autoarei, aş fi jurat că cei doi scriu despre un mare poet, în speţă, Mircea Ivănescu. Poate chiar Alina Purcaru este o îndrăgostită de poezia acestuia, una a „discreţiei absolute“, cum suna titlul monografiei lui Radu Vancu. Numai că, în versurile sale din rezistenţă, minimalismul nu deschide porţi spre inefabil (metafizic), iar lipsa de stil rămâne lipsă de stil. Limbajul banal nu se coagulează într-o structură poetică originală şi nu are amprenta unui idiolect. Alina Purcaru înregistrează, fără patetism, într-adevăr, mişcările şi gândurile unei fiinţe care funcţionează pe modul „avarie“, cvasi-inerţial: rutina, absenţa bărbatului iubit, nimicurile cotidiene, prietenele, amintirile. Cea de-a treia secţiune a cărţii are ca motto o frază din Jurnalul lui Murasaki Shikibu, pe care o reproduc încântată: „Spuneţi fiecare o poezie compusă de voi şi veţi fi iertate!“. Am găsit, la finalul rezistenţei, poema „salvatoare“, citabilă, pentru care Alina Purcaru poate fi „iertată“ că a publicat acest volum pasabil. Dincolo de simbolul patimilor şi al jertfei (christice), înainte să răsară soarele m-a dus cu gândul la aşteptarea îndârjită, silenţioasă a lui Drogo din Deşertul tătarilor buzzatian: „nu pierd nimic dacă îţi povestesc./ scutul acesta e făcut să reziste eroziunilor,/ împodobit cu înscrisuri noi, mă va ţine la adăpost/ şi de la el o să deprind răbdarea mineralelor.// tu ştii totul despre arcuri,/ cel mai devotat dintre ceasornicari./ eu nu mă mişc// din grădina mea.// aştept.// când lumina ajunge la unghiul cunoscut,/ strivesc sub călcâi fructe mici, furate/ – promisiuni dintr-un anotimp incert –/ învăţ să scuip sâmburii încă moi,/ mă strâmb.// îndrept cu grijă cuiele ruginite,/ le înmoi în zemurile acre/ şi scrijelesc de acum/ un nou sfârşit de slavă“.