Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Filmul în care nu ai trăit niciodată

        de Cătălin Pavel

Marţi, Artiom îl luă pe Olmaz şi se duseră la Fabrica de Şamotă. Toată dimineaţa cîinele se agitase în curte, ştiind că marţea e ziua în care stăpînul lui îl ia la o plimbare foarte lungă, şi neavînd nicio îndoială că acest lucru se va întîmpla din nou, că nimic nu poate schimba acest program. Îl văzuse o clipă la fereastră pe Artiom şi asta îl făcuse să înnebunească, ideea că Artiom s-a trezit şi acum se pregăteşte de plecare şi în curînd ei doi vor pleca într-o aventură. Ca să-şi umple timpul, săpă o groapă uriaşă şi lătră în neştire la oricine trecea pe stradă, indiferent de specie. Cînd Artiom apăru cu zgarda, cîinele avu un moment de fericire dumnezeiască, mai mare decît tot ce îi putea oferi plimbarea în sine. Pe drum, Artiom se opri să ia o sticlă de apă, o pîine şi o conservă de pateu. Cînd ieşi, cîinele se uită la el cu un subînţeles pe care numai el îl ştia, referitor la pateu. Mergeau pe jos pînă la fabrică, drum de jumate de oră. Dînd un colţ, Artiom văzu deodată pe cer aurora boreală. Nu era chiar aurora boreală, era un alt fenomen ceresc, ceva local, produs de lumina soarelui şi de nori, nu ceva pus la cale, ci o improvizaţie, făcută la repezeală, chiar atunci, în faţa clientului, cu o monstruoasă dibăcie. Artiom lăsă capul jos. Cîinele îi aruncă o privire scurtă, dar nu se băgă în sufletul lui, pentru că avea un simţ special, care îi spunea să nu-l ia pe Artiom la întrebări. Blana cozii lui uriaşe îi amintea lui Artiom de un cerc de foc de la circ. Fabrica de Şamotă era abandonată de ani buni, Artiom n-o văzuse niciodată în funcţiune. Acolo găsise cîinele, pe Olmaz. Se mutaseră de curînd în Frumuşanii Patrului şi Artiom umbla de colo colo, să vadă despre ce e vorba, care e situaţia. Fabrica era devastată, de parcă atunci cînd fusese închisă angajaţilor li se dăduseră nişte bîte şi li se pusese în vedere că nu-şi iau compensaţia de concediere dacă mai rămîne un colţişor de geam întreg în rame, o pătrăţică de linoleum nedezlipită, o placă de faianţă nespartă, o tablă neîndoită. Lui Artiom nu-i venea să-şi creadă ochilor. Ce maşini sau cuptoare de acolo fuseseră date la fiare vechi, dar ici colo mai era cîte un scaun dezmembrat şi apoi ars sau o jumate de mobilă răsturnată de prin vreun birou. Sub un asemenea fotoliu descîlţiat îl găsise Artiom pe Olmaz, care la vremea respectivă se prezenta sub formă de pui şi care mesteca o muşama cu mare vrednicie. Artiom vorbise o vreme cu el, dar cum căţelul nu înţelegea, pînă la urmă îl luase în braţe şi plecase cu el. Asta cîinele înţelesese. Din cînd în cînd, Artiom venea aici cu Olmaz, care acum era mare şi alesese să devină cîine ciobănesc. Azi, Artiom merse pe un drum care pleca din spatele fabricii, care de fapt nu era un drum, ci o cale ferată, mai exact un rambleu jos de pe care fusese demontată toată calea ferată pe unde veniseră cîndva argila sau oxidul de aluminiu şi plecaseră cărămizile refractare. Aici uneori dulăul se oprea pentru un lătrat zdravăn, care-ţi mergea la suflet. Artiom nu găsise un limbaj comun cu Olmaz, se înţelegeau doar din cauză că aveau idei similare. Pentru Ina nu era aşa simplu, deoarece cîinele mai făcea boacăne prin curte, lătra la tot ce mişca, era exasperant. În orice caz atît ea, cît şi Artiom deveneau foarte iubitori cu cîinele după ce aveau cîte o ceartă zdravănă în familie. Artiom împărţi pîinea şi pateul şi începură să mănînce, el destul de corect, dar cîinele făcînd firimituri pe rambleu.Apoi, împreună cu cîinele, intră în corpul central şi suiră la etajul trei. Plasticul tare de pe mîna curentă a balustradei fusese scos aproape peste tot de cineva care jurase răzbunare acestor scări, pentru că nu puteai să-ţi închipui cum ai putea să vinzi sau să refoloseşti acel plastic. Curios însă, miile de cioburi şi hîrtii de pe jos dispăruseră în mare parte, iar două sau trei din ferestrele sparte fuseseră blocate cu cartoane. La etajul trei, după ce te rătăceai prin cîteva săli şi cîteva coridoare, care încă îl derutau pe Artiom, ajungeai la locul de pelerinaj căutat. Acest loc fusese descoperirea lui Artiom şi el era singurul care avea cunoştinţă de el. Într-o zi, în cadrul programului de cercetare a habitatului Frumuşanii Patrului, program în care fosta Fabrică de Şamotă ajunsese să ocupe un loc important, Artiom descoperise o uşă încuiată acolo, la etajul trei, la capătul unui coridor. Ca orice om civilizat, Artiom nu forţase uşa ci se dusese acasă şi se întorsese cu un fierăstrău şi cîteva pînze de rezervă şi tăiase lacătul. În spatele uşii era o trecere îngustă, cît pentru doi oameni, complet îmbrăcată în sticlă colorată, cu indentaţii. Artiom începuse să străbată încet pasarela. Soarele dogorea prin pereţii de sticlă şi aproape se simţea cît de caldă era podeaua de tablă striată. Artiom nu-şi amintea să fi fost soare afară, poate se înseninase între timp. Paşii lui nu făceau nici un zgomot. Foile mari de sticlă mată păreau alese la întîmplare, albastre, portocalii, galbene, verzi, ceva foarte curios, poate erau geamuri recuperate din altă parte şi folosite aici, unele aveau armătură, altele nu, unele erau sablate, altele lise, altele aveau ornamente aiurea. Nicăieri Artiom nu putea vedea afară, simţea doar lumina, şi ştia că se află la mare înălţime. Cîteva secunde urmări firele de praf răsucindu-se în aerul fierbinte, ascultînd fîşîitul fiecăruia. Artiom ştia că mai fusese acolo, în acel loc, iar asta nu-l făcea să se simtă straniu în nici un fel, totul era bine, era ca şi cum intrînd în această pasarelă intrase în propria lui minte. Curînd ajunsese la capătul pasarelei, unde era o altă uşă încuiată... Artiom se întorsese acolo de multe ori, deşi nu prea des, fără să fie vreodată dezamăgit. Ştia că într-o zi cînd va ajunge acolo va găsi totul schimbat, că pînă la urmă locul va fi cumpărat şi renovat sau demolat. Dar pînă atunci locul ăla uimitor era acolo şi nu avea să fie lăsat să plece. Artiom revenise a doua zi şi forţase uşa cealaltă, al cărei lacăt era pe partea cealaltă, sperînd copilăreşte că dincolo va fi ceva de necrezut, faţă de care lumea minunată a pasarelei va fi nimic, căci locul către care ea ducea trebuia, în mod necesar, să fie incomparabil mai bogat, mai frumos, trebuia să fie un paradis. Dar, evident, dincolo Artiom nu găsi altceva decît corpul A al fabricii de şamotă: totul făcut ţăndări cu metodă, sfîşiat, tocurile de la uşi scoase cu toporul. Probabil în ziua în care fabrica fusese închisă, uşile de la ambele capete ale trecerii fuseseră încuiate, cineva din corpul central şi cineva din corpul A, cu cîte o pereche de chei, în îmbulzeala şi dezorganizarea din ultima zi, avuseseră ideea, lipsită de noimă, de a încuia uşa de la pasarelă, ca şi cum alte griji nu mai aveau, o precauţie împotriva a nu se ştie ce. Artiom pusese cîte două lacăte la aceste uşi, nu lacăte aurii şi sclipitoare, ci cele mai vechi pe care le putu găsi, ca să nu atragă nimănui atenţia, deşi două lacăte pe o uşă, deja începe să bată la ochi. Pe Olmaz îl aducea aici rareori, cîinele nu se simţea prea bine, chiar şi acum, deşi era tolănit confortabil pe podeaua caldă, gîfîia cu o dezaprobare reţinută, uitîndu-se la Artiom cu coada ochiului. Pe blana lui neagră cădeau umbre colorate care numai cu dificultate aveau să mai poată fi scoase de acolo. Trebuia să-l contrazici pe Profet, în înverşunarea lui contra cîinilor. Aceluia care ţine un cîine de plăcere (adică nu ca să-i păzească o turmă), i se taie în fiecare zi o porţie zdravănă din recompensele care-l aşteaptă pentru faptele lui bune... Să se fi înşelat Al-Bukhari, adică sursele lui, să fi fost răstălmăcite spusele Profetului? Olmaz se uită atent la Artiom, clefăi o dată, apoi se ridică şi veni la picioarele lui, dînd din coadă aşa tare în timp ce mergea, că întregul lui corp ondula ca o lamă de ferastrău. Urechile lui, care îl făceau să pară aşa bleg uneori, se dădură pe spate şi Olmaz îşi împinse botul în palma lui Artiom ca o focă ieşită din apă.

Nu era săptămînă fără două-trei seri de film, adică stăteau pe canapea şi se uitau la un film. Aparent era ceva confortabil, odihnitor, de fapt nici unul din ei nu se simţea bine, fără s-o recunoască. În prezenţa Inei, Artiom nu se putea bucura de film, era prea conştient de sine. Orice se întîmpla în film îl crispa, fiindcă Ina era de faţă. Glumele obscene îl deranjau. Mai presus de orice, simţea nevoie să critice, să se disocieze de minciuna ieftină a filmului; standardele lui, vezi bine, erau mai înalte. Ceea ce în singurătate l-ar fi făcut să rîdă sau să plîngă, sau, în orice caz, l-ar fi ţinut cu sufletul la gură, cu Ina avea toate şansele să devină o tortură. Artiom nu suporta ca Ina să vadă mizerie pe ecran, vieţi distruse, femei isterice, scene erotice, psihoze religioase, copii traumatizaţi. Nu era pentru ochii ei. Comediile nu-i plăceau – prea facil. Filmele istorice erau, bineînţeles, o glumă. Cerea tot timpul filmului să fie credibil, dar să spargă convenţiile. Stătea acolo şi se uita cu o mutră acră, emiţînd observaţii sarcastice şi uneori, speriind-o pe Ina, începînd să înjure pe regizor şi pe actori, aproape urlînd. În ce o priveşte pe Ina, ea era generoasă, ea credea filmul pe cuvînt, nu-i cerea să fie propria ei viaţa. Pentru oameni ca Ina existau filmele, ea lua numai ce era bun, iar restul – nu avea sens să zăboveşti. Pentru Ina, însă, înfrîngerea era alta, era faptul că stăteau acolo, pe o canapea, în semi-întuneric, căscînd gura la altceva. De ce nu mergeau undeva, de ce nu stăteau de vorbă, de ce nu se jucau împreună cu copiii lor. Sigur că era mai bine decît în alte familii, unde seara fiecare vedea propriul lui film, în camera lui. Măcar de la o vreme X luase asupra ei sarcina de a-i procura filme, în aşa fel încît succesul serii să fie garantat, mai exact, cum explicase X, chiar dacă nu-ţi place, cînd vine vorba, poţi să zici că ai văzut filmul cutare, al cunoscutuui regizor cutare... Unde să vină vorba!? Cu siguranţă nu cînd era cu Artiom acasă, sau în cancelarie la Regina Elisabeta, sau cînd veneau părinţii ei în vizită. Totuşi, Ina se uita cuminte la Ki-duk Kim, la Kalatozov, la Kubrick. Artiom parcă începuse să fie mai interesat, sau mai puţin critic, şi chiar o întreba din cînd în cînd de unde are filmul, dar Ina se ferea cu grijă să-i spună de unde, aşa cum o sfătuise X, pentru care era evident că Artiom o detestă, deşi Inei nici nu-i trecea prin cap aşa ceva. În seara asta era chiar un film la televizor, iar asta îl relaxă puţin pe Artiom, cînd o vedea că vine cu DVD-ul, i se punea un nod în gît, cine ştie, poate simţea că Ina vrea să-i facă educaţie, că se săturase de Neagoe Basarab şi de Zohar, în orice caz, el găsea ceva vag sinistru în gestul ăla, de a introduce discul în aparat, ca şi cum ar fi fost judecător într-un proces şi urma să vadă proba video a abominaţiei. Dar acum filmul era chiar la televizor, era pe Cinema TV, era anunţat chiar şi în program, Ina îi aduse revista şi îi arătă cu degetul, uite, la 8.45, pe Cinema TV, Aproape a ţîşpea parte din lume (Uzbekistan), negru pe alb. Artiom se uită atent, aşa era, era film la 8.45. Se instalară cu mai multă voie bună ca de obicei, parcă. Se dovedi însă curînd că, din păcate, era un film de artă. De neurmărit. Amîndoi se posomorîră. Artiom chiar se ridică şi se mai uită o dată în program să vadă, chiar era la televizor filmul ăsta?! Se trînti la loc exasperat, dar tocmai atunci Ina îi făcu semn să fie atent, că se întîmpla ceva în film. După război, blondul se întorsese în Austria, iar francezul venea să-l vadă, cu trenul şi cu o pelerină, pentru că erau vii. Ce poate fi mai frumos decît o limbă vorbită elegant, dar cu un accent străin? Cînd cei doi prieteni se îmbrăţişau, muzica devenea dintr-o dată tristă, pentru a spune ceva. Dar ce? Artiom se uită cu mare atenţie, dar nu văzu ce. Se înţelegea totuşi clar că după ce războiul îl privase de lupta sa individuală, acum bărbatul respectiv trebuia să facă o mlaştină în spatele casei ca să aibă libelule. Artiom se uită la Ina ca să vadă dacă totul era în regulă şi, deşi nu se uită deloc atent, văzu că nu era. Tipul blond avea probleme cu casa, de pildă, pentru că era plină de maimuţici, trebuia să cheme pe cineva de la deratizare, şi o altă problemă era că această casă era, de fapt, o plută şi anume pe apă, în voia soartei, nu că soarta ar fi părut să aibă vreo intenţie, rîul abia mişca, dar tipul era oricum supernervos, ţinea mereu capul aşa şi îi vedeai mereu nările, buzele, adică era foarte prezent, şi avea un coif îndesat pe cap şi apoi filmul făcu în aşa fel încît lumea zise: e nebun! Artiom se uită cu şi mai mare luare aminte la Ina să calculeze eventualele pagube. Apoi întoarse ochii la televizor, care strălucea plin de idei, plin de bucuria de a trăi. Un alt tip scosese piesele de şah, dar avea o chestie înfăşurată pe cap, faţa lui era albă şi rotundă. Celălalt, ăla cu haine de cavaler, ca în filme, era rupt de oboseală, dar trebuia să joace că era moartea. Ajunseseră acum pe o plajă, însă frig ca dracu, adică îţi dădeai seama că nu se aflau acolo ca să se bălăcească, ci doar pentru că era o interfaţă sau ceva, adică el venise de la Ierusalim şi moartea venea din teritoriu, nefiind ceas la universitate s-au întîlnit pe plajă. Artiom îşi dădu seama că totul era aranjat, regizorul era la mijloc, un contract, vînzări, dar făceai abstracţie că erai ahtiat după catharsis. Apoi amîndoi se duceau să vadă striptis, şi vînzările creşteau. Bătrînul mai avea o urmă de decenţă, că uitase tot, dar ăla tînăr era depravat de sistemul de educaţie, pentru că se uita la femeia care se dezbrăca şi zicea că e o friptură suculentă, un pahar de gin, extract de hormoni, streptomicină, uraniu, folosea aceşti termeni în japoneză. Ina, care îl ţinea pe Artiom de mînă, ar fi vrut să-şi retragă mîna, dar ar fi însemnat să-i atragă atenţia asupra stînjenelii ei, aşa că rămase încremenită. Apoi şedeau amîndoi pe bordură cînd ieşea lumea de la stadion. Ta-su stătea de vorbă cu o bicicletă de la distanţă, însă dialogul era puternic, din cauza trecutului pe care îl avea cu bicicleta respectivă, care fusese în program altădată tot negru pe alb. Apoi alţi oameni mari ieşeau din găuri şi alergau după bicicletă ca să bată, să bată ca la fasole. Copilul se suia repede pe acoperişul mănăstirii, unde stătea liniştit cu miile de bucoavne deschise frumos ca să se usuce. Ina era cu sufletul la gură: puteai să cazi de acolo, mai ales dacă erai copil, şi dacă era în scenariu, dar din fericire nu se întîmplă asta, de fapt nu se întîmplă absolut nimic, Artiom dădu o palmă la televizor, dar copilul tot pe acoperiş cu cărţile, pentru că această încetineală era necesară, ca să se ia culoarea pe tine ca pe oul de paşte. Cînd Artiom şi Ina fură suficient de coloraţi, copilul coborî şi se vîrî într-un butoi cu vin, ca să facă o baie să mai prindă puteri. Ce familie fericită! Sistemul de iluminaţie al casei era foarte eficient conceput, aşa, pe lîngă pereţi, ca să poţi înţelege bine textura chirpiciului văruit. Alţii copii veniră şi ei în butoi, pentru că era păcat de vin. Apoi se făcu timpul de culcare, şi vreo trei-patru mame şi bunici puseră copilul în pat. În pat era o gîjganie, dar Artiom îi explică Inei că era un fier cu cărbuni, ca să fie patul cald cînd te bagi în el, ca să zici, oh! din rărunchi şi să-ţi întinzi mădularele fericit că eşti aşa obosit. Ăsta era de fapt scopul serii de film, să stea de vorbă, nu doar să se uite la film. Cînd Ina însă îi reproşa lui Artiom că nu zice nimic, el îi reproşa ei că nici ea nu zice nimic, şi ea nu mai ştia cum să continue discuţia, cum să-i explice ca să înţeleagă. Apoi perspectiva se schimba, pentru că aveai nevoie de o mînă forte, deci apărea unchiul, dar unchiul nu avea mînă forte, avea pantalonii cam scurţi, trecea peste un zid dărîmat de cărămidă, o cărămidă cădea, unchiul punea cărămida la loc. De cîte ori nu-i spusese Ina, pune-ţi lucrurile la loc! Apoi nu mai vedeai decît faţada casei, găurită de nu ştiu cîte ferestre, luminatoare, logii, şi unchiul urca încet şi îl vedeai în toate aceste ferestre şi luminatoare, atît era de dezordonat. Poate nici filmul nu era bine ales, Ina mereu fusese de părere că filmele americane or fi niţel superficiale, că te bate Dumnezeu să susţii contrariul, dar au două chestii măcar, unu, că înţelegi despre ce e vorba, doi, că sînt foarte bine făcute, şi trei, că te face să uiţi de necazurile tale, pentru că dacă intenţia ta ar fi fost în acea seară să le confrunţi, să le iei de-a fir a păr şi să ajungi la o dureroasă concluzie, cu siguranţă că nu mai deschideai televizorul să te uiţi la un film. Artiom se uită iar la Ina cu coada ochiului şi văzînd că pagubele au depăşit bugetul serii, închise ca din întîmplare televizorul. Apoi veni la ea şi o luă în braţe, poate nu cu suficientă căldură, dar ceea ce era indiscutabil era că o luase în braţe.

(din romanul Trecerea, în curs de apariţie)

© 2007 Revista Ramuri