Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Ligia Dan

mi-au lipsit

mi-au lipsit paharele acestea în lumina părului tău

bâlbâiala aceasta a degetelor,

reflexele narative ale umbrelor noastre,

felul în care se umflă perdeaua,

viţa-ta-de-vie,

inventarul obiectelor din cameră

(pe care ţi-l fac

cu ochii închişi),

felul în care mă adun sul

ca un covoraş de rugăciune

sub privirea unui boa constrictor

atunci când te întreb: „mă iubeşti?”,

iar tu îmi răspunzi: „nu înţeleg ultimul cuvânt”.

***

Mi s-au amestecat în sânge pulberi.

Baletul fantomatic de vârtejuri

ascunde în codul meu genetic

silueta fosilizată a chipului tău.

despre habitus şi Bourdieu

Când tânăra aceea s-a apropiat de tine şi a început să-ţi vorbească

foarte degajat despre habitus şi Bourdieu

m-am simţit brusc şi proastă, şi urâtă.

Mi-am adunat toate lucrurile şi am plecat

înaintând prin holuri moi de unt.

Tu nici nu ai văzut când am trecut pe lângă tine.

Am ieşit în stradă şi am avut grijă ca de la primul anticariat

să-mi umplu cu moţ o plasă.

Doar cărţile mă mai puteau proteja acum

de senzaţia de vomă, de leşin, de carne bleagă,

de ridicolul pe care-l simţeam îmbrăcată fiind

într-un mod care, acum, mi se părea jenant –

de provincial lefter

care vorbeşte mult pentru a-şi camufla timiditatea.

Pe drum am recapitulat toate schemele de tortură

pe care le cunoşteam şi i le-am aplicat individei roşcate

într-un parc,

pe-o bancă,

lângă o fântână artezian㠖

mă rog, era de fapt un furtun verde de plastic –

extrem de concentrată,

în timp ce fumam şi priveam nişte puşti zbenguindu-se pe role.

Prima dată i-am tăiat ţâţele,

i-am cusut buzele,

apoi am scos rujul din poşetă

şi i l-am trecut peste ochii aceia apoşi

cu care bănuiam că te privea

şi acum.

Mergeam printr-un oraş necunoscut cu plasa strânsă la piept,

plină moţ de cărţi

şi o torturam în gând pe roşcat㠖

cu habitus-ul ei cu tot –

până când m-am trezit prinsă în mulţime,

până când nu am mai putut să-mi mişc mâinile,

iar lumea a început să se îmbulzească între vitrinele lucioase

din dreapta

şi şanţul din stânga săpat de curând.

Cleioşi precum boabele fierte de orez

(aşa cum îmi iese mie întotdeauna,

iar tu spui că e bun şi că îţi place

şi că mai vrei o porţie)

lipiţi unii de alţii,

ne-am prăvălit în şanţ le(ee)nt –

precum maioneza tăiată.

Alergam, acum, spre tine prin şanţul proaspăt săpat,

cu plasa mea moţată, deşirată de spaimă,

apărându-mă cu Estetica lui Tatarkievici

de bulgării de pământ, de case şi de schele,

de oamenii necunoscuţi

care se prăbuşeau

din toate direcţiile

cunoscute şi necunoscute.

Roşcata plecase.

Am lăsat un rând liber pentru că este insuportabilă până şi

alăturarea cuvântului roşcata lângă tu-ul acesta
(buberian, ar fi zis ea) al meu.

Poate că şi tu plecaseşi

în căutarea mea

atunci când, mai târziu,

mi-ai desfăcut un nasture (aşa…ca din întâmplare),

atunci când ai privit cum înaintează prin mine, şchiopătând,

şanţul acela atât de proaspăt

şi atât de concret,

pe sub cămaşa mea albă

cu preţul trecut,

direct

pe guler,

cu pixul.

etos studenţesc

„Eram supli, nervoşi şi ne tăceam

cu o mătăsoasă duioşie unul pe altul”.

(Mariana Marin)

Eram lupe tumefiate de timiditate şi complexe

– rădăcinile de nădejde ale tuturor transgresiunilor noastre –

şi pendulam între periferia bărboasă a lenevelilor deprimante

şi exuberanţa lacomă.

Tropăiam sub acoperişul rindeluit al nopţii

cu burduful minţii umflat de spasmele unei eretice cosmogonii

şi doar preţurile mici ne mai înduioşau în această epocă a cruciadelor

în care goneam pe străzi ca nişte măturici ezoterice.

Orele se îmbulzeau, toate, deodată,

precum purceii la ţâţa de lapte a timpului,

iar ceilalţi dormeau ca nişte măciulii…

Noi scriam manifeste,

purtam monologuri excesoide,

ţineam să demonstrăm, să argumentăm,

să răsturnăm măcar o dată soarele

cu lama macetei umedă de străfulgerări.

Eram pompe poroase în care se îmbulzeau idei

mirate de propria elocinţă.

Sub pagodele minţii deveneam gravi şi

ne simţeam cel puţin geniali…

atâta doar că pachetul cu tutun devenea o unică (preascurtă) ţigară

şi scobeam, pentru un foc,

în balustrada nopţii ca nişte spatule dintr-un tărâm îndepărtat.

Noi, „fiii risipei”, „pe jumătate timizi, pe jumătate stridenţi”,

„eram atât de supli”… căci ne vindeam cartelele de cantină

şi cântam Smaranda e cea mai frumoasă din satul de pe izlaz,

cu sufletul Mugur de fluier şi Nothing else matters,

convoi forfotitor de matrioshki,

cu şapca pielii plină ochi de explozibil

şi ne simţeam cel puţin impermeabili,

eliberaţi de memoria harnaşamentelor morţii.

Fiecare sticlă deschisă ne înrudea cu zeii

şi trăiam năuciţi ca un trib de şomoioage aprinse

manevrele de depăşire pe linie continuă

a condiţiei de hamal

apoi, ne luam zborul de pe grinzi cu o salbă de capace în mână

urcând spre cer,

râzând,

în pantofii noştri de gangsteri ai nopţilor albe.

Spre dimineaţă,

ne era a-t-â-t de sete…

Plescăiam, în drum spre cămin,

după sucuri acre, cu articulaţii de râmă,

căţăraţi pe marginea gropilor din asfalt

care ne păreau, acum, râpe înalte.

Dezamăgirea lătra în noi convulsiv

şi ungeam cu mierea caldă a autodisculpării buzele crăpate ale erorilor.

Apoi, ne cuminţeam.

După draperiile trase,

deveneam, pentru o vreme,

figuranţi pasivi, demagnetizaţi,

căci ştiam că va trebui să ne adunăm resursele

pentru următoarea recidivă

a imponderabilităţii

unui

alt fel

de răsărit.

© 2007 Revista Ramuri