Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








O apariție editorială remarcabilă

        de Ioana DINULESCU

Sub egida Fundației Niște țărani a apărut ce-l de-al doilea volum de evocări L-am cunoscut pe Tudor Arghezi întocmit de scriitorul Nicolae Dragoș, căruia juriul,  prezidat de poetul Petre Stoica și de criticul literar Gheorghe Grigurcu,  i-a atribuit, pentru această masivă și foarte importantă lucrare, Premiul pentru Arghezologie al Festivalului Național de Literatură Tudor Arghezi, ediția 2007.

Deși primul volum al lucrării a fost publicat în 1981 la Editura Eminescu, dificultățile adunării materialului și, din păcate, și ale finanțării, au făcut ca cel de-al doilea să vadă lumina tiparului după mai bine de un sfert de veac. Și, dacă primul tom a cuprins mărturiile a 50 de personalități din diverse domenii, care, într-un moment fast al existenței lor, au venit în atingere directă cu marele poet, volumul pe care-l avem acum în față cuprinde, la rândul lui, un număr impresionant de evocări: 59.

Cu înalt devotament față de personalitatea și opera argheziană, scriitorul Nicolae Dragoș, a cărui biografie este legată și ea de Târgu Cărbunești, unde a fost timp de doi ani profesor (1960-1962), s-a ostenit să îndemne la scris, spre neuitarea marelui Tudor Arghezi, pe literații Mitzura Arghezi, Rosa del Conte, marea prietenă a literaturii române, autoarea excepționalei exegeze asupra operei eminesciene intitulate Eminescu sau despre absolut, Ștefana Velisar Teodoreanu, Barbu Brezianu, Gheorghe  Bulgăr, Emil Manu, Dan Smântânescu, Teodor Vârgolici, dar și pe omul de radio Iulius Țundrea,  pe regizorul de teatru Nicolae Kirilov și regizorul de film Geo Saizescu etc. Acestora li se adaugă și doi-trei oameni obișnuiți care, la rândul lor, au venit în diverse împrejurări în contact cu marele poet. Printre aceștia din urmă, veterinarul Marin Stan care i-a vaccinat păsările în toamna anului 1958.

Cu părere de rău, deși  toate cele 380 de pagini de evocări ale volumului merită citite cu cea mai mare atenție, din rațiuni de spațiu tipografic , mă voi limita să evidențiez doar câteva dintre ele. Doamna Mitzura Arghezi transmite prin notele sale atmosfera patriarhală a căminului copilăriei : Elveția a fost țara de basm a copilăriei mele. Povestirile tatei se depănau în serile de iarnă , la gura sobei, când scânteierile de jar proiectau în colțurile întunecoase ale camerei jocul de lumini și umbre, adăugând o notă de mister întâmplărilor neobișnuite pe care le auzeam și, pe nesimțite, basmul se contopea cu realitatea în mintea noastră de copii.

Eminenta eminescologă italiană Rosa del Conte relatează prima sa vizită la Mărțișor, în îndepărtatul an 1943, împreună cu prof. Umberto Cianciolo. Acesta i-a dedicat un foarte inteligent eseu gazdei lor, text în care italianul a intenționat să rezolve cu o subtilă înțelegere unul dintre aspectele cele mai originale ale personalității argheziene, eseu intitulat Simbolul grotesc la Arghezi,  apărut în volumul  Studii Literare, un an mai târziu, la Sibiu. Iată ce povestește Rosa del Conte despre prima sa întîlnire cu poetul: Arghezi însuși ne-a deschis poarta locuinței sale rustice, mai mult o fermă decât o vilă, pierdută în periferia prăfuită: cu cămașa de pânză groasă deschisă pe gâtul puternic, cu fața arsă de soare, cu o fulgerare metalică în ochii pătrunzători sub desișul viu al părului deja cărunt, poetul ducea un coș enorm plin de prune, pere și struguri. O încărcătură demnă de un Paradis terestru, coaptă mai ales cu sudoarea frunții, dincolo de soarele acelui eden domestic al său.

Istoricul literar Teodor Vârgolici își mărturisește frământările sufletești,  scrupule care-l încearcă  în a afirma că l-a cunoscut cu adevărat pe marele poet: ...când am fost solicitat să-mi rememorez cum l-am cunoscut pe Tudor Arghezi, m-am aflat la grea cumpănă . Mă obseda și mă neliniștea întrebarea: oare puținele clipe în care am avut cinstea, trăită cu profundă intensitate emoțională, să fiu primit de Tudor Arghezi , să mă asculte și să-mi vorbească, îmi dau ele dreptul să mă socot un cunoscător al marelui poet? În continuare, Teodor Vârgolici îl evocă pe autorul Cuvintelor potrivite din punct de vedere istorico-literar, pentru a consemna, pentru contemporani și pentru viitorime, după propria-i expresie, un merit fundamental al scriitorului în existența și activitatea, pe drept cuvânt remarcabile, ale Muzeului Literaturii Române. Este vorba de un moment de criză a instituției, când, în 1967, muzeul a fost evacuat samavolnic de autoritățile comuniste din spațiul ocupat în clădirea de pe strada Muzeul Zambaccian nr 10, casa în care locuise Mihail Sadoveanu în ultimul său deceniu de viață. Directorul muzeului, Perpessicius, fiind grav bolnav, mai tânărul, pe atunci, cercetător Teodor Vârgolici a apelat în acele momente de disperare la sprijinul lui Tudor Arghezi. Prin intermediul Mitzurei, avea să fie primit de poet în locuința acestuia de pe strada Arhitect Cerchez și ascultat cu mare atenție . Și, deși vizita nu s-a încheiat cu promisiuni din partea poetului, acesta a redactat imediat un memoriu către Comitetul Central al PCR, scrisoare care va fi dusă chiar de Mitzura, și, așa cum consemnează istoricul, intervenția fermă și prestigiul de care se bucura de ceva vreme marele poet în fața conducerii de partid și de stat, au făcut ca , în aceeași zi de primăvară, să fie pusă la dispoziția Muzeului Literaturii Române clădirea din strada Fundației nr. 4.

Teodor Vârgolici pune, în paginile următoare,  la dispoziția cititorului volumului L-am cunoscut pe Tudor Arghezi o bună parte dintre scrisorile adresate de poet prozatorului Gala Galaction, cu care s-a cunoscut și  împrietenit în 1896, în timpul ședințelor Cenaclului lui Al. Macedonski, pe care-l frecventa la vârsta superbelor elanuri și exuberanțe adolescentine. Aflăm, din scrisorile  păstrate cu grijă de Gala Galaction, frământările sufletești ale poetului în perioada care precede călugărirea sa în februarie 1900, dar și dezamăgirile crunte, amara decepție încercată imediat după intrarea sa ca monah la Cernica. Voi cita în continuare din scrisoarea datată 12 februarie 1900: Ce îți închipuiești că simt când, în obscuritatea utreniei, trei ore în șir,  văd un zid de spectre negre, intonând imnuri de mântuire, când noaptea mă cuprinde sub catapetesme ca într-un clopot de tuci? Ce să simți când tu trosnești ca un brad uscat, când fiecare fibră a ta ironizează pe cealaltă și când vezi clar că, în fața lui Dumnezeu, te ștergi ca o linie de cărbune?

Riscând să mă repet, voi încheia prin a spune că toate paginile acestui volum de evocări merită citite cu atenție, chiar și acelea scrise de oameni obișnuiți, ca veterinarul și omul de serviciu, fiindcă ele reușesc să contureze cu pregnanță personalitatea complexă a marelui poet, viața sa în mijlocul familiei, capacitatea sa , dincolo de fireștile rezerve, de a relaționa cu cei din jur, fie ei oameni de litere sau de artă, fie oameni obișnuiți.

© 2007 Revista Ramuri