Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Promiscuitatea înțelegerii tendențioase” (4)

        de Gheorghe Grigurcu

Gelozia trădează, în fapt, o îndoială de sine a iubirii. Insuficientă sieşi, aceasta ajunge a fi dramatic condiţionată de partener. La mîna partenerului, cu drept de viaţă şi de moarte asupra celui ce iubeşte.

*

26 martie 2015. Scurtă călătorie cu un microbuz care s-a aglomerat de la o oprire la alta. O dimineaţă de un senin ospitalier, de-o solemnitate îngăduitoare. Trecem prin sate înfăţişînd şiruri de case vechi, cu ziduri strîmbate de presiunea timpului, şi altele „moderne”, în tonuri de pastel şi cu luciri de nichel. În fundal, spinările unor dealuri ostenite, odihnindu-se în caligrafia curburii lor. Cîte-o pasăre apare şi dispare rapid cum o întrupare a clipei. Dar ce se întîmplă? Între mine şi privelişte s-a strecurat o emoţie de copil, transparentă precum un geam prin care privesc lumea. Emoţia unui om care şi-a petrecut o bună parte din copilărie la ţară…

*

„Bucuriile zămislesc, durerea aduce pe lume” (William Blake).

*

„A distribui laude relative înseamnă a recunoaşte toate bunele intenţii. În cazul acesta nu sapi o prăpastie de netrecut între operele austere care vor supravieţui epocii lor şi amabilele mici nimicuri care nu durează decît un anotimp. Examinezi totul, analizezi cu lupa diferitele categorii de mediocrităţi, cobori în artă pînă la modă, pînă la pasiunea pentru trompe-l’oeil şi pentru poza mincinoasă. În cazul acesta nu are ce căuta severitatea, criticul este numai indulgenţă. Dacă marile talente sînt rare, dimpotrivă, toţi artiştii sînt spirituali şi îndemînatici” (Émile Zola).

*

Mă copilăresc. Încep să-mi placă dulciurile cărora nu le dădeam nicio atenţie în copilărie. Pe atunci, chiar de pe la cinci-şase ani, eram… livresc. Nu cunoşteam bucurie mai vie decît să am în mînă cărţi de istorie, cu ilustraţii. O luam razna în trecut, e drept cam prea de timpuriu pentru a avea o justificare lăuntrică. Acum, orice întoarcere a mea către trecut e, din păcate, prada unor atari justificări. Care dau în vileag şi ceea ce nu s-a putut petrece…

*

De ce o femeie se arată îndeobşte mai necruţătoare faţă de alte femei decît un bărbat faţă de alţi bărbaţi? Elementar. Din pricina statutului său de inferioritate (în multe privinţe acesta se mai menţine), care îi asigură mai puţine drepturi decît bărbaţilor. Astfel încît concurenţa între femei e mai acerbă. Dar nu cumva e la mijloc şi o nostalgie a combativităţii sexului opus? Dacă efeminarea îl supără pe un bărbat, o notă masculină se întîmplă să fie cochet asumată de o femeie cum un grain de beauté.

*

La întrebarea în ce epocă i-ar fi plăcut să trăiască, G. B. Shaw a răspuns: „Desigur că pe vremea primului imperiu al Franţei. Atunci nu exista decît un singur individ care să susţină că el este Napoleon”.

*

Plimbîndu-te cu cîinele, ţi se alcătuieşte în minte cîte o frază, apoi eventual încă una şi încă una, forme părelnic satisfăcătoare, gata pentru a fi trecute pe hîrtie. Dar odată ajuns acasă, îţi dai seama, stupefiat, că, fără să-ţi dispară din memorie, înlănţuirea de cuvinte în cauză prezintă deja fisuri, dislocări iritante. Încerci să cîrpeşti textul avariat care iese într-o variantă imprevizibilă. Frazele iniţiale se dovedesc irepetabile. Sînt aidoma norilor pe care i-am privit cu un ceas înainte, imobili la prima vedere, dar aflîndu-se totuşi într-o mişcare aproape imperceptibilă, care ţine a apărea ca atare în diformitatea sa, întipărită masei nebuloase. Scriind, notezi inclusiv cinetica devenirii textului, cum a norilor.

*

„Există prea multă nuditate la TV şi prea puţină la radio” (Jarod Kintz).

*

Moartea unei fiinţe apropiate. Eternitatea devine palpabilă, familiară asemeni unui mic obiect pe care-l poţi lua în mînă, îl poţi răsuci. Eternitatea despărţirii intră astfel în existenţa noastră, domesticită, umilă, cerîndu-ne iertare.

*

Orice noutate în sfera creaţiei posedă implicit o notă critică faţă de ceea ce o precede. Atunci cînd o atare notă nu e decelabilă, mă tem că noutatea e doar o aparenţă.

*

Catoptromanţia sau enoptromanţia, adică divinaţia cu ajutorul oglinzilor.

*

Oricît de monotonă, de insignifiantă în acolada ei fatală, viaţa are o dignitate. E compusă din clipe unice, deopotrivă cu unicitatea fiinţei.

*

Girafele şi şobolanii rezistă mai mult fără apă decît cămilele.

*

„Renaşte ca un corolar vechea părere că geniul însemnează fecunditate – optzeci de tragedii, douăzeci de romane, treizeci de opere etc. Pentru că geniul nu însemnează să descoperi un motiv din afară şi să-l tratezi cum se cuvine, ci să ajungi pînă la urmă să posezi o experienţă proprie, propriul corp, nişte amintiri proprii, un ritm propriu – şi să exprimi, să exprimi acest ritm, dincolo de limita subiectelor, a materiei, în eterna fecunditate a unui gînd care, prin definiţie, nu are imagini. Tinereţea nu are geniu şi nu e fecund㔠(Cesare Pavese).

*

Ars poetica. Neputîndu-se despărţi nici de ordine, nici de dezordine, poezia e similară unei femei care e şi economă, şi risipitoare.

*

Relativitatea ierarhiilor literare. Se zice că sobrul Tudor Vianu ar fi devenit într-o anume împrejurare patetic, declarînd: „Aş fi vrut să fiu Goethe, dar n-am putut fi decît Vianu!”.

*

Prezumţiosul: „ipocrit incapabil a simula; ceva foarte dificil, care eşuează cel mai adesea” (Nietzsche).

*

După o călătorie, te întorci bucuros acasă, în patria bunelor sentimente. Dacă eşti scriitor, faci uz de ele pentru a-ţi administra convenabil, în pagina ta, relele sentimente.

© 2007 Revista Ramuri