Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








În penumbra cristalului

        de Florea MIU

Înscrierea actului poetic într-o arie de referință, raportarea poeziei la ea însăși ca trăire și formă de expresie, îl conduc pe Viorel Lică  la simbolistica, originară și totodată reductivă a punctului divin din volumul cu același titlu (Punctul divin, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2007). Impurității contextuale autorul îi contrapune o existență eliberată de lestul afectiv, cerebralizată („scoate-mi inima din greața / emoției și mă atârnă pe cer simplu adevăr“). Mai mult decât atât, această existență neparazitată, având drept centru Punctul Divin („un halou de foc deasupra vieții“), devine ea însăși „șarada unui nou virus“ care „amenință existența celorlalți“.

Ipostaza secționării realului, a radiografierii tumorii  instaurate tiranic, a vederii dincolo de  suprafețe, este „ca o arsură care le mărește / furia celor legați la ochi“ și îi dăunează dureros celui care încearcă să evidențieze partea întunecată a ființării: „Nimeni nu te iubește. / Nici penumbra neoperabilă, nici ludicul și ironia cu / scheunat de cățelandru abia trezit din somn. / Neîngenunchierea îți face mai  puternice și mai nocive / simțurile“ (p. 32). Sub lupa  introspecției, pe „masa de disecție“, este adusă realitatea macula(n)tă, strivitoare, coșmarul insinuat în toate fibrele existenței larvare („Țara  de baștină a fantomei istovite de coșmar“), alcătuirea aproape imaterială pentru care, asemenea cerșetorului, „memorabile sunt setea și foamea“, celelalte rămânând doar „povești care deranjează natura în fiecare zi“ (p. 45).

Nostalgia idealității, aspirația spre puritatea inițială se descifrează în aria intenționalității, în dorința de a reface un traseu pierdut: „Încep – nu contează de unde – reinventarea dinastiei / candorii intrate acum amarnic în putreziciune“ (p. 14). Poetul mizează, de altfel, pe gestul recuperator, oricât  de anemic și tardiv ar fi: „Nu îți ascunde ultimele / urme de inocență. Deschide gura pentru un alt / tablou doar cu  botul flămând / al cuvintelor pierdute în nisipul din inima ta“ (p.18). Îngerul, care apare frecvent în aceste  poeme, este semnul mediator al pre-existenței, poate chiar forma mentis, căci lui i se adresează cel aflat la masa de disecție pentru a afla „cine se roagă la / Înger pentru un exil lipsit de iertare, pentru / vorbele goale, pentru câțiva pași plini de nisip“ (p.19).

Fragmentarismul percepției poetice este încă o dimensiune a acestui univers antinomic, contraductoriu, predispus la scufundarea în sine, la diluție. Prin urmare, și comunicarea este sincopată, aridă, fără inflexiuni stilistice, telegrafică, enunțiativă: „O umbră coboară scările cu un câine în lesă. Vorbim / despre un eșec în faza terminală. Autodecredibilizare. /  Automatism cu față umană. / Luxul ca o tumoare. Oricât, oricum. / Tumoarea ca un lux. Ruperi de ritm.“ (p.20). Reintegrarea ființei în ordinea prestabilită a Punctului Divin, care „se scrie singur“, înseamnă pierderea identității, căderea măștilor, eliberarea de sine ca de o servitute ce nu se regăsește în palimpsest: „Voce răgușită aruncată în cerul înstelat. Trebuie / neapărat să încalci regulile, să te eliberezi / de identitate. Ești / doar un jurnal al punctului divin, sărman jurnal scris / sub presiunea unei vieți nepătate de nici un ornament / de piele neagră la poarta obosită a lui Dumnezeu“ (p. 39).

Nota sobră, impersonală a discursului demascator, revelator de adevăruri ascunse, este brusc înlocuită de patetismul  auctorial din excelentul poem ***Ce faci, viorel lică...?, un veritabil lamentatio unde poetul însuși se află pe masa de disecție, supus mecanismului demistificator: „Ți-ai găsit o ascunzătoare perfectă într-o asceză / abuzivă, de uz propriu, și în textul prea  abstract și / poate, calofil, calofil până la greață, ai  spune, scris / parcă în transă, pălărie prea mare, ușor ofilită, text / neterminat sau, poate, terminat... Nimic nu te / trezește din mahmureală. Nici cariera, nici / performanța, nici celebritatea nu îți duc crucea.“ În „trupul fără de păcate al ficțiunii“ pe care o  cultivă cu stranietate și în care crede, Viorel Lică continuă drumul livresc, vizibil încă din volumele  dinainte, drum care îl poate conduce, finalmente, „într-o casă cât o inimă“, într-o lume lipsită de falsuri spre care aspiră poezia adevărată.

© 2007 Revista Ramuri