Juan Gabriel Vásquez este scriitorul columbian care a convins că succesul poate fi fulminant prin doar câteva volume, dacă scrierile sunt o provocare pentru reinterpretarea dintr-o perspectivă inedită a unui curent, în acest caz, realismul magic.

Informatorii (Los informantes), Istoria secretă a Costaguana (Historia secreta de Costaguana) şi Zgomotul lucrurilor în cădere (El ruido de las cosas al caer) sunt cele trei romane care au adus notorietate şi recunoaştere internaţională scrierilor sale.

Romanul Zgomotul lucrurilor în cădere, publicat în 2011, a primit în anul apariţiei Premiul Alfaguara, iar în 2014, Internaţional IMPACT Dublin Literary Award. A fost tradus în mai multe limbi de circulaţie internaţională, în limba română a fost tradus din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari.

Într-un interviu acordat The Diane Rehm Show, Juan Gabriel Vásquez declara că Zgomotul lucrurilor în cădere este un roman al terorii, al fricii, al violenţei neprevăzute. Dincolo de întrebările inerente unui mediu supus terorii cartelurilor drogurilor, întrebări în jurul cărora scriitorul columbian construieşte poveşti de viaţă, există şi un detaliu semnificativ pentru documentarea scriitorului: a găsit într-un anticariat din Ţara Galilor scrisorile unui voluntar american al Pearce Corps către părinţii lui, scrisori publicate de aceştia după moartea fiului lor. Este o corespondenţă cu dublu sens: discursul epistolar este suport narativ şi formă de exprimare a unui univers interior chinuit de dorinţa de reconstituire a enigmei vieţii lui Ricardo Laverde şi suport pentru dialogul-document al ultimelor clipe de viaţă ale pasagerilor unui avion care s-a prăbuşit. Ne apropiem de sensul prim al titlului Zgomotul lucrurilor în cădere. Esenţială este „povestea vieţii” concepută ca o forţă centrifugă, antrenând în derularea-i frenetică mici destine, sateliţi, care la momentul opririi iureşului existenţial cad lipsite de forţa ce le menţinea în mişcare. Protagonistul, naratorul Antonio Yammara, este atras de misterul vieţii lui Ricardo, va fi rănit în încrucişarea de focuri care îl omoară pe Ricardo, rămâne cu dorinţa de a afla misterul vieţii cuplului Ricardo-Elene. Astfel, descifrează două nuclee fascinante: ultimele convorbiri dintre membrii echipajului înainte de prăbuşirea avionului şi cauza uciderii lui Ricardo, cel ce cumpărase caseta cu înregistrarea din cutia neagră a avionului.

Sunt câteva imagini-simbol în jurul cărora se construieşte naraţiunea, Juan Gabriel Vásquez dovedindu-se a fi un stilist desăvârşit al unui peisaj dublu, interior şi exterior, rece, sumbru, dar cu o potenţialitate imagistică generatoare de pagini memorabile despre cum vieţile „cad” fără zgomot. O primă imagine construită provocator, chiar în debutul naraţiunii, este fotografia ce-l surprinde (voit) pe Laverde cu mâna întinsă şi cu doi porumbei, pe fundalul Palatului Justiţiei: se sugerează povestea unui om care a pierdut inocenţa, în jur este lumea unor turişti atraşi de poveştile terifiante ale unei Columbii măcinate de istoria drogurilor şi de personaje care au puterea de halo după dispariţie; şi iminenta justiţie, care îl va face să rămână într-o lume a sa, în căutarea răspunsurilor la dilemele existenţiale, într-o lume izolată. Este o fotografie sepia cu un motto: „Totul poate fi amânat, numai moartea nu” (p. 29).

Trupurile ciuruite de gloanţe ale lui Ricardo şi Antonio şi trupurile pasagerilor morţi din cauza prăbuşirii avionului „cad fără zgomot” (p. 46). Imaginea este cinematografică, o filmare cu încetinitorul pentru a surprinde detaliile semnificative ale trecerii într-o altă stare, din viaţă dincolo de viaţă. Este o imagine fără sonor, pentru că ele, imaginile-simbol, se decodează prin simpla derulare, cu condiţia să pară un zbor spre neant. Căderea în abis este şi metaforică, este o cădere „în interior” astfel sugerată: „Dragă jurnalule, scrie Antonio căruia i s-a prescris medical să facă terapia autointrospecţiei psihologice prin redactarea unui jurnal. Sarcasmul s-a prăbuşit în gol”. A doua imagine-simbol este strada cu clădiri, o imagine recognoscibilă care leagă trecutul cu prezentul, o imagine-amintire cu potenţial rezidual. Juan Gabriel Vásquez este un stilist rafinat, naraţiunea se derulează cu un firesc debordant; fiind vorba despre tragedii personale sau colective, firescul pare halucinant şi în aceasta rezidă identitatea sa stilistică.

Tehnica narativă este retrăirea evenimentelor prin reamintiri, fie cu ajutorul artefactelor simbolice, fie prin dovezile epistolare sau înregistrările document. Această întoarcere în amintire se poziţionează în cadrele restituirii care produce o desprindere de lumea reală: „Am resimţit revelaţia ca pe un pumnal – aceeaşi pierdere a echilibrului, aceeaşi destrămare bruscă a lumii imediate” (p.74). Revelaţia era aflarea unui detaliu crucial: ce ascultase Ricardo înainte de a fi ucis. Scriitorul este un fin psiholog, amestecă într-un mod imperceptibil confesiunea lui Antonio, detectivul-prieten, cu presupusele gânduri ale Elenei în ultimul minut de viaţă pe fundalul conversaţiei celor doi piloţi. Tehnica sugestiei, astfel construite, se va regăsi, în oglindă, la finalul romanului, când fiica soţilor, Maya, şi martorul crimei, Antonio, vor asculta împreună această dovadă sonoră a două crime: una colectivă (a pasagerilor din zborul spre Bogota) şi una individuală, a deţinătorului secretelor mafiei drogurilor şi ale cauzelor prăbuşirii avionului. Se aude „zgomotul vieţilor care se sting” – iată coloana sonoră a unei poveşti de viaţă, în care se reunesc destine tragice.

Vina tragică va fi laitmotivul romanului: vina de a fi intrat în cartelul drogurilor, vina de a abandona mediul familial pentru a afla secretele altor vieţi, vina de a nu depăşi emoţional o tragedie personală. Şi mai ales: „Nu aveam dreptul să ascult această moarte” (p. 80). Totul se întâmplă „la înălţime”, este o rupere de cotidian, o proiectare a destinelor pe fundalul unui cer care stinge vieţi şi le lasă să cadă fără zgomot.

Ceea ce se constituie în valoare indiscutabilă a scriiturii narative a lui Juan Gabriel Vásquez este crearea plajei de interpretare a cititorului, care astfel este captat de lectură şi se implică emoţional şi deductiv în derularea poveştii de viaţă. Această reconstituire se face în numele unui deziderat, aflarea adevărului, pentru că „nu e nimic mai trist pentru un om decât să aibă amintiri false” (p. 231).

Alternanţa dintre dialogul mamă-fiică despre Ricardo, tatăl puşcăriaş, şi intermitent, ascultarea fragmentelor din banda martor a ultimului minut de viaţă al mamei, se constituie în apogeul tehnicii care asigură autorului valoarea de necontestat a scriiturii grefate pe acest mod de construcţie narativă.

Zgomotul lucrurilor în cădere (El ruido de las cosas al caer) reprezintă acele momente revelatoare prin scurte iluminări, care deschid şi închid timpul. Sunt secvenţe de destin care par într-o dispersiune, dar care asigură transparenţa unor nuclee de lumină mişcătoare. Sunt revelaţii succesive care nu restituie adevărul, ci îl recompun cu aluviunile sentimentale ale actorilor: o altă perspectivă a lucrurilor în cădere, un alt zgomot interior al acestor poveşti, un crochiu al unei vieţi ce se tezaurizează în „zgomotul lucrurilor în cădere”.