Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Nunta

        de Nicolae Stan

Eşti locuitorul ales al unei temniţe luminate, destoinic scoborâtor din Adam!

În mâini ţii cartea deschisă a lumii, în care vezi cu claritate munţi şi dealuri, stânci şi văi, coline şi ape, grădini bogate împânzite cu plante şi flori. Gustă-le fără oprire! Numai gustul este prezent, doar el dă valoare lumii aşternute în faţa ta.

Muşcă şi gustă! Şi nu privi înaintea ta. Căci timpul e un meşter viclean, încărcat de furiile îndrăcirii...

Cum ştii, Constantine, sunt mai mult decât umbra ta. Sunt strecurată dintotdeauna în măduva oaselor tale şi-n purpuriul sângelui tău. Sunt acolo, aşteptând, de la primul ţipăt pe care l-ai aruncat peste lume, sub biciul năprasnic al luminii.

Ca singurul tău însoţitor fidel, retras cu discreţie lângă urechea ta dreaptă, tot mai nefiresc de albă şi de inertă, îţi murmur cu răbdare fatală. Şi, odată cu murmurul meu neutru, nici rece, nici cald, suflul abia simţit al aerului încremenit din juru-ţi te învăluie protector şi-ţi dă bunul şi aşteptatul sentiment al consolării.

Da, în anii spre care te port, în zilele tinereţii tale, eşti faţă-n faţă cu ceilalţi. Eşti în picioare. Eşti o voinţă autonomă, fără chei şi fără zăvoare. Ascultă cum ticăie, voios şi înmiresmat, ceasul libertăţii tale...

Ca din senin, Constantine, te-ai desprins, ai zburat, ai devenit călător. Un corp în lume, un animal de pradă bine ascuns în pielea lui mătăsoasă, senzuală. Un exotic radical, fascinat de marea aventură a tinereţii: urmărirea înfrigurată a unei absenţe mobile şi hipnotice, dar cât de scânteietoare, ce-ţi scapă mereu printre degete.

Ai privit şi gustat şase ani de zile, cu o poftă neostoită, hrănit de drogul molipsitor al plăcerii, formele cărnoase ale lumii.

Acum, spre finalul studenţiei, călătorul ce-ai fost implodează-n propria carcasă de carne şi sânge, se reîntoarce aproape spăşit, cumva obosit – ajuns la sfârşitul unei călătorii cu coloratură demonică, frenetic㠖, la singura rezistenţă în faţa căutării şi transformării, consumul de sine.

Acum ai ridicat ochii, sfidător, în lumina ce cade rece peste lume. Te-ai făcut una cu focarul luminos. Discul lui copleşitor te-a vânat ca pe o ţintă nobilă, în vreme ce, ca la comandă, lucrurile atât de gustoase, de proaspete, de zemoase, pe care le-ai avut în mână, sub ochi, pe limb㠖 ca vânător vestit –, au dispărut cu repeziciune într-un vârtej fără fund, iscat cu de la sine putere.

Eşti singur în gaura neagră şi lacomă a lumii.

Miraculos însă, ca într-o vrajă încă vie, continui să pipăi cu nesaţ tineresc splendidul corp al visării.

Nunta, ţinută în cerc restrâns, a avut loc peste două luni şi jumătate de la întâlnirea de lângă Han, într-o zi de august, douăzeci, luminoasă şi limpede. Pe lângă familiile voastre, ale mirilor, cu soţii Caragea zâmbitori şi îmbujoraţi de fericire, cu Patricia nobilă şi tremurătoare în iubirea ei pentru tine, cu Răzvan mereu sobru şi întunecat, dar mai îmblânzit de însemnătatea momentului, au mai fost de faţă familia unui văr, şi el diplomat, al socrului mic, şi, desigur, soţii Pătraşcu, bunicii tăi, entuziasmaţi şi vioi şi puşi pe glume, aşa cum le era felul.

A fost mai întâi o petrecere scurtă, la primărie, într-o dimineaţă de vineri, urmată, acasă, de o alta extinsă, asezonată cu prezenţa unei mici formaţii de studenţi, care a menţinut tonusul discret al sărbătorii. Au cântat dintr-un colţ al unei vile istorice, renovată, a cărei cheie i-a fost oferită de Atanasie Caragea, puţin dramatic şi tot un surâs, în semn de nespusă iubire pentru binecuvântata nouă familie.

Şi s-a mâncat, şi s-a băut, s-a râs şi s-a plâns de fericire. Iar Luca Pătraşcu, roşu la faţă, neîntrecut în menţinerea veseliei petrecerilor, a spus glume fără perdea. S-au ascultat, cu schiţări sumare de mişcări dansante, acorduri şi piese muzicale ce te puteau ridica de pe scaun. Era însă o muzică în surdină, însoţitoare, nu pentru dansat, ci pentru umplut eventualele goluri ivite între discuţiile comesenilor.

Şi s-au făcut toasturi.

Atanasie Caragea, cu paharul sus, a spus: Iubiţi copii! – şi alte lucruri frumoase.

Agatha Caragea a spus: Scumpii mei dragi! – şi i-au dat lacrimile.

Patricia Constantinescu, palidă, înfiorată, a spus: Mă rog bunului Dumnezeu să fiţi fericiţi, mamă! – şi alte vorbe de acest fel.

Răzvan Constantinescu a spus: Din dragostea noastră de părinţi, primiţi de la noi acest cec, după puterile noastre! – şi le-a urat „casă de piatră”.

Luca Pătraşcu, în numele familiei Pătraşcu, a spus râzând: Băiatul nostru s-a însurat cu o fată bine. Să bem, să mâncăm şi să ne veselim pentru ei, fraţilor!

Vărul socrului mic a aplaudat furtunos, copleşit.

Te-ai uitat la oamenii aceia, unii necunoscuţi până-acum câteva luni, care vă celebrau pe voi, tinerii însurăţei, cărora nu le-au trebuit mai mult de trei săptămâni pentru a hotărî că vor fi împreună. Ai privit-o şi pe Anelise, aflată în stânga ta, fără rochie de mireasă, aşa cum aţi reuşit să vă convingeţi părinţii. Mireasa purta o rochie unicat, albă, cu inserţii stinse de violet – culoarea ochilor –, ce-i acoperea cu delicateţe corpul ei mlădios, deşi nu se putea spune c-ar fi avut vreo alură de manechin. I-ai cercetat, în fracţiuni de secundă, ochii viorii, atunci scânteind, chipul trandafiriu, rotund şi radios. Şi, deşi încă de dinaintea întâlnirii Anelisei, căzuseşi într-o linişte neomenească, judecând totul rece, ca un supravieţuitor al unei prăbuşiri mortale, prezenţa acelor persoane atât de apropiate de ceea ce va însemna, de atunci încolo, viaţa ta, şi mai ales prezenţa făpturii din stânga ta, care-ţi strânsese mâna toată seara – îţi treziseră, amestecate, un fior neaşteptat, însă nedesluşit de plăcere camaraderească şi paternă, totodată. Surprins de stare, ţi-ai dat seama că trăiai o dedublare care te va însoţi mereu, ca o a doua umbră. Pe de o parte, erai acolo, în capul mesei, alături de mireasa ta şi te lăsai invadat de un simţământ reconfortant, fără nume, deşi în sinea ta îl apropiai de milă. Iar pe de altă parte, adevăratul tău eu, de contact diurn cu ceilalţi, era sustras acelui cerc intim, plutea oriunde şi oricând şi privea fără niciun fior, fără ostilitate sau plăcere, privea doar îndepărtat, nepătruns, la tine cel din capul mesei, la consoartă şi la toţi cei care se bucurau pentru voi.

Prins un timp scurt în acea trăire ciudată, n-ai sesizat momentul în care Patricia se ridicase de la masă, adânc emoţionată, cu lacrimi jucându-i în ochi, şi se aşezase pe un fotoliu din piele situat lateral. Anterior, refuzase liniştitor, cu arătătorul pe buze, să fie însoţită de către Răzvan. Te-ai dus imediat lângă ea, făcându-i semn Anelisei să rămână la locul ei. I-ai pus mâna dreaptă pe umăr, i-ai mângâiat discret, cu degetele, zulufii părului ei auriu. Altădată, gestul o scotea din orice depresie. Însă atunci obiceiul n-a mers. Patricia îşi ţinea privirea în jos şi tăcea. Singura concesie pe care o făcuse era adunarea mâinii ei stângi în căuşul dreptei tale.

– Nu se schimbă nimic... i-ai murmurat, conştient că vorbele tale flutură inofensive pe la urechile ei, lipsite de importanţă, cu toate că veneau de la fiul ei.

Şi atunci, ca un vânticel proaspăt în plină caniculă, s-a postat în faţa voastră, în costumul lui impecabil, negru-mătăsos, înalt şi maiestuos, bine smochinit la cei peste şaizeci şi cinci de ani ai săi, Atanasie Caragea. Faţa lui smeadă, oacheşă, era destinsă şi surâzătoare, scăldată toată într-un zâmbet protector.

– Vaaai, cuscră! Draga noastră cuscră! Dar voi sunteţi familia mea, scumpii mei!...

Ochii lui cafenii, iscoditori, străluceau de plăcerea comuniunii. S-a aplecat şi şi-a oferit braţul stâng, galant, de care Patricia, ca prin farmec, s-a prins cu repeziciune, trăgându-te după ea.

Şi iscusitul amfitrion, cu vorbe alese, cu acel pas elegant, uşor distant, numai surâs şi căldură, v-a purtat prin toate ungherele vilei pe care-o prezenta ca un specialist sadea, având grijă să facă şi o mărturie succintă şi revelatoare despre rădăcinile familiei sale străvechi...

– ...Ei, scumpii de voi, stră-străbunicii mei şi ai Agathei au fost greci, revoluţionari greci – erau tineri pe-atunci, deh! – care l-au urmat, pe mare, pe Evanghelie Zappas – îl ştiţi? cel din Bărăgan, prieten cu Vodă Cuza, mare bogătaş şi idealist în felul său –, în jurul anului 1840. E foarte posibil ca răzvrătiţii noştri să fi fost urmăriţi de autorităţile greceşti ale vremii. Cert este că, odată ajunşi în Ţara Românească, n-au stat cu mâinile în sân. Au muncit, au cumpărat pământ, au cumpărat case şi păduri... E foarte posibil, ca să spunem tot adevărul – suntem între noi! –, cum ne-au transmis legendele, ca ei să fi venit aici plini de bani, poate chiar cu comori câştigate-n lupte de piraţi, e foarte posibil şi nu trebuie să ascundem... Dar sigur e că toţi copiii lor, şi copiii copiilor lor – bunicii noştri, scumpilor! – şi-au făcut un rost prin munca lor, fiecare după înclinaţii, dragilor. Cei din partea Agathei au fost mari comercianţi, n-au suportat praful câmpiei. Au strâns, au vândut, au cumpărat. Şi-acum Agatha are – şi aici a făcut un gest către tine, ginerele lor, copilul lor, de-acum, dragă cuscră! – zeci de hectare de pădure grozavă prin părţile Braşovului, sănătoşi să fim... Cei din partea lui au făcut carieră în diplomaţia românească, iubiţilor, aşa cum i-a continuat şi el, ca secretar de ambasadă în Spania, în Austria, în Elveţia, ca să se oprească doar la trei misiuni dragi inimii lui – ehei! iubita mea Anelise era mică, dar era mereu curioasă, când schimbam ţara, obiceiul, clima... vremuri... –, dar să nu credeţi acum că tot neamul lui n-a avut şi el o mare pasiune în a cumpăra şi mai ales în a construi case falnice, ca odinioară, ca asta, scumpul meu copil şi dragă cuscră!...Apropo, a continuat el cu glas scăzut, după o pauză scurtă, e de la sine înţeles că toată întreţinerea acelei superbissime clădiri cădea în sarcina lui tăcută, a celui mai fericit tată din lume, alături de zâna lui cea bună, Agatha mea, iubiţii noştri!...

Aflat între mama ta şi socrul tău, fiecare ţinându-te de câte un braţ, ca pe un oaspete ales, ai avut un gest nedesluşit de încordare, pe care Atanasie, cu instinctul lui adânc şi precis la oameni, l-a simţit ca un început de reticenţă. Grijuliu, te-a bătut uşor cu palma dreaptă pe umăr, bărbăteşte, a încurajare, şi a cerut un intermezzo în expunerea lui, ridicând comic două degete în sus.

–Averea, bogăţia, sau cum s-ar numi ele, dragul meu copil, a reînceput el cald, muzical, nu contează mai deloc, era de acord, scumpul meu; mai importantă era viaţa, da, aşa cum o fi ea, mai însemnaţi erau copiii – te-a mângâiat el cu palma pe spate –, da, era cu totul de acord, băiatul meu, scumpa mea cuscră! Dar familiile lui şi a Agathei – a reluat el cu o voce mai apăsat㠖 au privit bogăţia, pe care şi-au dorit-o, da, doar ca pe un rezultat, nicidecum ca pe un scop. Ea înmagazinează nu atât bani şi bunuri – sau nu în primul rând! –, ci munca şi imaginaţia şi ingeniozitatea acestui şir de oameni inventivi care ne-au precedat şi ne-au umplut de dragostea lor, dragilor, aşa cum râurile se varsă în mare, scumpă cuscră, iubitul meu copil... Aşa că vilele şi pădurile şi banii nu sunt doar lucruri preţioase, cum le consideră poporul – a subliniat amfitrionul cu voce de tenor, încrezătoare –, ci sunt daruri oferite natural de către cei vechi, fără emfaz㠖 ţi-a strâns el braţul, cu înţelegere –, sunt accesorii, recunoştea, sunt detalii intime, strict private, scumpii mei, da, dar care-ţi uşurează drumul prin lume, chiar şi sufleteşte, iubiţii noştri...

Tot vorbind, cu tonul lui plăcut, schimbător, când de tenor, când de bariton, după ocazii, ornat cu inflexiuni guturale uşoare, Atanasie Caragea îşi dusese companionii în demisol, coborând împreună câteva trepte de marmură. Ajunşi acolo, amfitrionul a pornit să prezinte metodic, răbdător, casa tocmai donată fericiţilor miri.

– Înainte de toate, o precizare, ţi s-a adresat el, ceremonios. Ştiu că profesional, dragul meu, eşti un expert şi-un pasionat neîntrecut al acestor insule de frumuseţe. Şi cred, ca un amator ce sunt, că după ce-o vei vizita pe îndelete, m-ai putea introduce, cu siguranţă, în stilistica ei. Deocamdată, iubite copil, permite-mi să vă spun povestea ei, profitând şi de bucuria rară că lângă noi se află nobila ta mamă, acum binecuvântata mea cuscră... Ei bine, dragă cuscră, scumpul nostru Costişor, această mică minune a fost ridicată pe la începutul veacului al douăzecilea. Ea a suferit două renovări, una în interbelic, făcută de bunicul meu, Alexei, alta acum câteva luni, făcută sub grija mea şi a alesei mele soţii, cu ajutorul lui Dumnezeu… Principiul ei, dragii mei, dacă pot spune aşa, în faţa unui specialist, este echilibrul finalizat în rafinament sobru, neostentativ. Avem un demisol, un parter, un etaj şi o zonă de mansarde… Demisolul, vedeţi şi voi, cuprinde o bucătărie mare, cămări, spaţii pentru depozitare, cum ar fi acela al centralei termice, lucruri practice, cum ştiţi că bine făceau cei vechi, dar legate organic de corpul mare, zidit, totul numai din cărămidă. Acum, încet, urcăm la parter sau zona de zi, cum i se mai spunea. Era zona de primire, iat-o: un salon confortabil, cu adevărat de primire, o sufragerie, ceea ce azi se numeşte living, nu-i aşa?, o sală de biliard, iar acolo, în dreapta, luminat din plin, un amplu birou-bibliotecă, pe care ştiu că-l va amenaja cu mare pricepere iubitul nostru fiu, dragă cuscră, însoţit cum se cuvine de mireasa lui pentru totdeauna, iubite băiat…

Fostul diplomat s-a oprit în centrul salonului şi şi-a dres glasul, păstrând intact acelaşi zâmbet luminos pe faţă. Apoi s-a îndreptat spre tine, care tocmai ai deschis uşa masivă, din lemn sculptat, dar uşor manevrabilă.

– După cum vedeţi lesne, a reluat Caragea, intrarea e simultan monumentală şi elegantă. E-n centrul faţadei în formă de arcadă, iar în dreapta şi-n stânga, cuscră, iată două ferestre arcuite şi ele. De-aici, ajungi în curtea plină cu verdeaţă, după numai trei trepte înalte din marmură neagră...

Să urcăm acum, dragilor, la etaj, fără să deranjăm pe petrecăreţi care, slavă Domnului, cântă alături de minunata noastră orchestră cu copii citiţi... Ştiţi deja, aţi văzut, o altă sufragerie, pentru părinţi şi copii, sau doar pentru doi îndrăgostiţi – he!, palma dreaptă i-a poposit din nou pe spatele tău, mângâietoare –, apoi trei dormitoare, fiecare cu baia sa, părinţi şi copii, băieţi şi fete... Sus, la mansardă, avem camere de studii pentru copii, camera bonei, un atelier de proiectare şi alte câteva...

Iar interioarele, expertul nostru iubit şi avizat, dragul meu, eu văd că-s punctate de tot felul de decoraţiuni, ghirlande, coroniţe, medalioane ovale, cornuri ale abundenţei – aici, nu, Costişor?... – şi multe altele, pe care fericiţii noştri copii, scumpă cuscră, le vor descoperi şi mi le vor spune, şi ni le vor arăta şi nouă, profanilor...

Încă o dată, iubite fiu, admir rezerva ta la bogăţie, la opulenţă! Sunt de acord cu tine şi te susţin din suflet... Dar aici, scumpul nostru, nu-i vorba de aşa ceva, deşi poate părea, admit… Nu-i bogăţie, dragul nostru, cât istorie, istorie muncită cinstit, cărămidă de cărămidă, treaptă cu treaptă. Până-acum, eu am dus povara dulce a posesiei acestei tradiţii. Voi rămâne şi de-acum încolo lângă voi, ca un sprijin nevăzut, scumpule – toată întreţinerea rămâne-n seama mea... –, dar eu şi Agatha, a doua ta mamă, scumpă cuscră, suntem trecutul, iubitule, suntem istorie încă vie, cât vom mai fi. Dulcea povară trece la voi, iubiţii noştri, iar noi, împreună cu minunaţii noştri cuscri, vom rămâne alături de voi, pentru când veţi avea nevoie de noi, nu-i aşa, distinsă cuscră?

Aşa că s-o stăpâniţi sănătoşi, dulceaţa bătrâneţilor noastre, iubiţii mei copii!

Captiv? Nu.

Toate sistemele mele sunt funcţionale şi autonome. Şi ştiu ce să obţin de la ele, ce-mi trebuie. Nimic pretenţios. Simplu.

Să am un miros contemporan, cu care să sesizez, în avans, amoniacul social, mirosul nociv al lucrurilor.

Gustul nu mă ajută, el este prea legat de legea inimii, prea personal.

Să am o circulaţie a sângelui deopotrivă elastică şi contractilă, după caz, astfel încât să fie eliminat pericolul durerii.

Să am glande lacrimale aprige, care să secrete rarisim, în deplină sănătate, lichid lacrimal. Fără lacrimi şi fără durere. Fără durere şi fără întristare.

Sunt un corp perfect. Un corp minunat, care-mi cuprinde şi mintea. Un corp sănătos.

Celelalte corpuri care-mi populează lumea sunt colorate, fiecare în felul lui.

Corpul lui Răzvan Constantinescu are destulă forţă pentru a se apăra singur sau pentru a răzbi. Culoarea lui este galbenul.

Corpul Patriciei Constantinescu se află insinuat în miile de unghere ale ţesuturilor şi lichidelor mele. Despre el nu se poate spune nimic cu sens. El este corpul meu.

Corpul Anelisei, trandafiriu şi fraged, şi-a început rotaţia în jurul axei corpului meu. Culoarea lui este portocaliul.

Corpul lui Atanasie Caragea, longilin şi smochinit cu ştaif, este vorbăreţ şi bun căţărător. El menţine distanţa! Culoarea lui este albastrul.

Corpul Agathei Caragea, rotund şi tăcut, este supus şi emotiv. Este corpul revoluţiei mereu amânate. Culoarea lui este verdele.

Corpul Franciscăi pluteşte îndepărtat, în jurul axei sale, frumos mirositor. Culoarea lui este roşul aprins.

Rogvaiv. Am refăcut casa copilăriei. Mă strecor în ea. Sunt apărat. Înăuntrul ei. Acolo, copil. În afară, animal de pradă.

Captiv? Nu.

Altul este termenul. Amor fati.

Privesc obrajii înfloriţi ai Anelisei. În faţa noastră, lateral, formaţia cântă piese medievale. Anelise este lângă mine, radioasă. Mâna ei strânge toată seara mâna mea. Anelise este fatalitate.

Să te dedici fatalităţii care te adoră.

Să iubeşti această fatalitate care nu blochează furia distrugătoare. Dar să n-o iubeşti cu inima palpitând de prea plin.

Să sfărâmi impulsul inimii însângerate, pasionale. Să ajungi la punctul maxim, al renunţării la legea inimii. Să renunţi la sine.

Să te împaci în „amor fati”.

... Să-mi amintesc, terapeutic, cum la trei zile de la întâlnirea de lângă Hanul lui Manuc, seara, apoi noaptea, am avut-o pe mireasa Anelise. Nu m-a frapat virginitatea ei, ci milimetrica ei aşteptare a acelui moment, pregătirea lui amănunţită. Trupul ei alb, feciorelnic, încălzit, a primit cu bucurie frenetică pătrunderea sexului meu îngheţat şi tiranic.

După nuntă am convins-o pe Anelise – sau am învins-o – că vila dăruită e un muzeu viu. A spus, bine, dar nădăjduieşte că-mi voi schimba starea. Am convenit că vom sta primele trei zile din săptămână acolo, ultimele vor fi în apartament. A spus, bine. Înţeleg, a zis...

Serile, de două-trei ori pe săptămână, ieşim în oraş. Nările mele fremătătoare inhalează mirosul de cocotă al Bucureştiului. Vreau să-l am.

Pe zidurile vechi ale caselor, adolescenţi imberbi au scris un slogan la care bucureştenii se uită optimişti: „Priveşte cerul!” Mă gândesc serios ca în anul ce vine – septembrie deja bate la uşă –, cumva incognito, să adaug un altul, lângă primul: „Atinge pământul...”

Anelise, ieri, mi-a arătat biletele pentru voiajul de nuntă. În insulele greceşti, fireşte. Cadou de la Atanasie. Aşa am convenit să le spun. Pe numele mic.

Vom fi departe şi singuri, îmi spune Anelise, privindu-mă ţintă.

Voi fi ghidul şi slujnica ta, îmi spune Anelise. Voi fi iedera verde, îmbrăţişând cu iubire peretele meu zvelt şi auriu...

Anelise. Amor fati.

(fragment din romanul Agonia lui Constantin,

în curs de finalizare )

© 2007 Revista Ramuri