Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Imagini ale omului interior

        de Adrian Popescu

Din vremea tinereţii echinoxiste datează prietenia cu Octavian.

Prin Ž68, când apare revista, prima promoţie a Echinoxului, cea fondatoare, era foarte apropiată de artiştii vizuali Florin Creangă, cel care va desena „capul” revistei, emblema noastră, E-ul de pe prima pagină, Mircea Baciu, excelent grafician şi, cel mai enigmatic, pictorul Octavian Cosman, care ne impresionase pe toţi cu ciclul lui de „Acvarii”. Erau acolo siluete misterioase, aducând cumva cu personajele lui Giorgio De Chirico, cu aşa numita „pittura metafisica” a italianului. Ceva straniu plutea în atmosfera aceea, un aer de sanctuar, de basilică romană, un spaţiu vast, unde totul era în aşteptare. Revelaţia încă nu se produsese. Apoi, după ani, păstrând ceva din culorile acelea stinse şi din pasta generos aplicată, apar treptat simboluri şi sugestii ale unui mod vizionar, totalizant, de a privi fiinţele şi lucrurile. Renunţarea la particular, la anecdotic, la insistenţa pe individual fusese programatic urmată de pictor începând cu amintitele „Acvarii”. Capetele interşanjabile de acolo nu permiteau nicio emfază caracterologică. Apoi, se impun treptat, prin tablourile anilor ’80-’90, alte motive. Cel al „Răstignirii”, în primul rând, sugerat la început doar, dar destul de străveziu – cenzura nu dormea – într-o piesă mai veche „Icar”, unde mâinile Chinuitului sunt întinse forţat pe lemnul aripilor mitologice... Dar e un strat mai vechi de palimpsest această lucrare. Regândită, în libertate, ea se plasează pe o altă spirală a expresivităţii, a cunoaşterii, devine interogativ-dramatică: „La ce ne-ar folosi high-tehnica?”. Lecturile timpurii din anii formaţiei intelectuale a artistului, cele din jurul lui 1970, şansa lecturii unor traduceri din Heidegger, din limba franceză, reverberează, poate, în aceste întrebări ale maturităţii artistice.

Un dar al meditaţiilor pictorului este motivul „soarelui dublu”, fenomen anormal, ai spune, dar inevitabil, când omul trebuie să aleagă între adevăr şi minciună, între „Soarele Dreptăţii”şi imitaţia lui înşelătoare. Cerurile lui Octavian Cosman vor avea de la o vreme mereu doi sori, ca un avertisment cosmic. După Cernobîl, fizic (astrofizic) fenomenul a devenit observabil, nu doar pe plan moral. Soarele mincinos are puteri malefice, din el se naşte o lentilă rea, cea de la puşca dotată cu lunetă, care te fixează viclean, ascunsă în albul cerului. Imitaţia şi dedublarea ascund pericolul, te poţi pierde uşor, confundând răul cu binele şi strălucirea calpă cu lumina.

Aceste lucrări mai recente ale pictorului, apreciate în diverse galerii, străine inclusiv, italiene, franceze, de experţi japonezi etc. sunt, după mine, toate, în fond, picturi conceptuale, dar neretorice. Din categoria lor face parte o pictură mai amplă numit㠄În umbra crucii”, unde umanitatea se adună la picioarele Crucii salvatoare, avem siluete fără individualitate, cum erau în primele tablouri, marca stilistică a artistului, abstracte figuri umane conţinând o tensiune tăcută în îngrămădirea lor la picioarele Mântuitorului răstignit. Tot un elogiu al jertfei este „Sacrificiu”, unde privind palmele străpunse, iradiind energia lor ascunsă, nu mai ai nevoie de explicaţii suplimentare.

Refuzul oraşelor artificiale, cele crescute peste noapte, ca prin vrăji ambigue din neant, este articulat ferm de Octavian Cosman în ciclul „Oraşele de nisip” . Firicelele de nisip din clepsidră, embleme ale efemerului, dar şi, cred, sugestia că materialul din care sunt alcătuite clădirile orgolioase este tot nisip trecător, în fond, de la geamurile de sticlă la componentele cu nisip şi siliciu ale sofisticatelor vremii noastre aparaturi digitale.

Teodora Cosman a moştenit ceva din seriozitatea tatălui meditativ, dar manifestă şi o recunoştinţă filială admirabilă pentru universul familiei din care provine, a familiei ca atare. Lucrările ei colorate sau cele în alb-negru, numite „supra-expuneri”, devin băi de lumină şi răgazuri ocrotitoare de umbră. Concret, sunt piesele unui album de familie, prelucrat artistic, cu membrii acesteia, iubiţi, respectaţi, figuri feminine, îndeosebi, care au fost şi ele tinere la rândul lor, cu trimiteri mitologizante, vezi de exemplu „Trei graţii”. Este aici o lume a valorilor tradiţionale sacralizate aproape. „Memorie şi reprezentare” este chiar titlul lucrării sale de doctorat, 2006-2011, al albumului ei explorând interstiţiile acestei teme foarte actuale. Regăsim aici în filigran lumea concepţiilor romane despre sacralitatea familiei, unde perpetuarea generaţiilor se completează cu obligaţia cultivării virtuţilor. Omul civilizat îi aparţine cetăţii, nu-şi aparţine doar lui însuşi. În aceste instantanee, figurile senine sunt proba armonizării celor două datorii, civică şi familială. Avem datoria respectării şi cultivării unor sintagme ca „pietas” şi „dignitas”, ca latinii, iar familia este „ecclesia domestica”, precum mai târziu la primii creştini. Un doctorat clujean cu pictorul Ion Sbârciu, cel care a format, ca profesor, pictori azi celebri printre critici şi galerişti occidentali, o Şcoală de pictură (hiperrealistă?) clujeană, apoi un stagiu de cercetare în Istoria artelor, la Fribourg, cu Victor Ieronim Stoichiţ㠖 iată atuu-uri redutabile pentru Teodora Cosman.

Când l-am vizitat, nu demult, pe Octavian Cosman, am regăsit casa cea veche extinsă mult, iar grădina, cu crini galbeni, cireş, nuc, melci pe scări revărsând o tihnă bucolică dintr-un corn al abundenţei vegetale. Pomona putea sta pitită printre crengile unui pom. Aşteptam, cum zărisem deja două pisici, una albă, una neagră, curioase, ca pictorul să ne apară ca Gustav Klimt, cel dintr-o fotografie celebră, din raiul livezii sale, cu o pisică în braţe, surâzând, în halat de lucru.

© 2007 Revista Ramuri