Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Ceremonial al expierii și extaz mistic

        de Silviu Gongonea

Iluzoria inactualitate a poeziei lui Dan Damaschin, semnalată de Gheorghe Grigurcu, ţine de fidelitatea poetului faţă de propriul program estetic ce contrastează prin anacronism, ceea ce nu înseamnă că este mai puţin viabil. În interiorul poeziei sale, pot fi detectate cel puţin două direcţii majore. Prima, şi cea mai vizibilă, este cea a căutării sacrului. Ea se nutreşte din viziunea terifiant-eshatologică generată de sentimentul sufocant al păcatului şi se caracterizează prin tonul pilduitor, urgenţa regăsirii credinţei şi sentinţa dură în faţa fariseismului redate în registrul grav-tânguitor, neferit de notele lamentaţiei. Cea de-a doua, discret imnică, îl transformă pe Dan Damaschin din poet religios în poet al frisonului mistic, pentru că simbolismul biblic îşi pierde proeminenţa corozivă, fiind atinse înălţimile extazului şi ale comunicării fireşti cu divinitatea. Dualitatea demersului poetic nu este întâmplătoare şi, desigur, articularea tematică este complexă înlăuntrul aceluiaşi poem.

Ca poet religios, Dan Damaschin nutreşte ambiţia totalizantă a regăsirii semnelor divinităţii şi a cuvântului primordial, astfel încât poezia trebuie să amintească de aura inscripiilor sacre. De aici şi ardenţa verbului la acest poet „aparţinând paradigmei cântăreţului orfic şi profetului biblic“ (Virgil Podoabă), cultul nobil, aşa cum ni se comunică pe coperta a patra, pentru „a-şi reaminti/ de a redobândi idiomul protopărinţilor noştri, cel pierdut deodată cu edenul“, precum şi dezideratul cuprinderii „laolaltă, fascinaţia originarului şi fascinaţia apocalipticului“, considerente solide ale unui crez poetic indenegabil şi cu atât mai aparte în peisajul liric autohton. Prin asumarea păcatului, grandoarea scenariilor căutării şi dramatismul rugăciunii sunt aduse în matca mărturisirii vibrante şi sincere: „Doar un tunet ce nu mai conteneşte îmi trimite singurul tărâm ce mi-a rămas./ Şoaptei mele i-e dat să se măsoare cu vuietul a nouăzeci de nicovale;/ Îndoiala şi disperarea sunt partea mea de zestre, averea ce nimeni nu mi-o poate tăgădui;/ Cel din urmă lucru ce mi-ar fi îngăduit să-l sper e grăuntele unei certitudini;/ Ceea ce revelaţia îmi procură este hăul nemăsurat dintre mine, o biată creatură şi creatorul meu;/ Prin nimic din ceea ce purcede de la mine nu mă pot apropia de Cel cu totul Altul;/ («Sacrul este înfricoşătorul însuşi»)./ În nesfârşită depărtare de mine şi neajungere stă Denecuprinsul;/ Aproape vinovat mă socotesc pentru orice infimă boare de inspiraţie/ De parcă aş fi jefuit hambarele unui preaînalt stăpân,/ Încât răgazul ce îi urmează seamănă cu cel al aşteptării unei pedepse,/ Al unei răzbunări ce mă poate oricând ajunge/ Din partea cuiva pe care l-am sărăcit fără voia mea.“ (Cel cu Totul Altul).

„Argumentul“ aferent Rugăciunilor pictorilor capătă densitatea unui articol-program al cărui centru este „Misterul“ ce se cere revelat şi împărtăşit. Ca poet mistic, scopul ontologic (şi estetic) este dat de „drumul spre sfinţenie“, necesitatea de „a picta starea de extaz, momentul de iluminare“ şi de „a-l aduce pe privitor în intimitatea Harului“. Cezar Boghici vorbeşte cât se poate de bine despre „un soi de trezvie a spiritului în aşteptarea marii revelaţii“ pe care îl trăise şi poetul epifaniilor, Daniel Turcea. Totuşi, pacea franciscană, acel „senzualism sacru“ (Lucia Simona Dinescu) cu greu câştigate, amintesc pe undeva de autorul Umbriei: „La fel ca în alte pânze ale maestrului/ (bunăoară ca în «Atelierul de tâmplărie/ al sfântului Iosif», unde flacăra – menită/ să lumineze lăcaşul dulgherului din Nazaret –/ pare să ţâşnească, într-un elan vertical, din/ chiar palma stângă a băiatului Iisus),/ şi aici, spicul înflorit al lumânării/ se arată izvoditor din mâna feciorelnică/ a Mariei, ocrotind, deopotrivă,/ firicelul timid de lumină/ şi sâmburele de înţeles/ din fila Cărţii.“ (GEORGES DE LA TOUR: „Învăţătura Maicii Domnului“). De aceeaşi factură sunt şi versurile în care poetul este un pictor al viziunilor originare de care se vrea robit şi pe care le trăieşte nostalgic, căci „Dintr-o vârstă a nedespărţirii de Dumnezeu“ se dă citire, „şi sfârşeşti prin a crede că e mai bine să nu fi[i] deloc decât să nu fi[i] (sic!) părtaş la lucrarea mâinilor sale“ (Cantorul).

În cadrul poeziei religioase româneşti, Dan Damaschin se individualizează tocmai prin această pendulare între căutarea încrâncenată a divinităţii cu toată recuzita autoflagelării, lucru ce nu îl face mai puţin tributar autorului Cuvintelor potrivite, şi seninătatea ascetică a acceptării ei. La acesta, calmul reconciliant se poate preschimba rapid în vehemenţa combativă care demască Seceta, Tăgada, Cutremurul şi Ispita. În misia-i, Dan Damaschin ştie că măsura poeziei sale este dată înainte de toate de propria sfâşiere „începută stângaci dinăuntru“ (Poemul răspântiei).

© 2007 Revista Ramuri