Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Teste pentru conturarea identității poetice

        de Toma Grigorie

Cunoscutul poet târgmureşean, Kocsis Francisko, scriitor bilingv, româno-maghiar, prozator, traducător, eseist şi editor, scrie în limba română şi traduce din şi în limba maghiară. Trimite cu drag câtorva prieteni craioveni, printre care mă prenumăr, o nouă carte de versuri: Teste de identitate.

Kocsis Francisko îşi respectă, precum în antologia Compendii de melancolie, din 2013, statutul de „melancolic reflexiv” cu care s-a impus printr-o „sensibilitate de rană, cu mistică mereu contrazisă şi cu ethos retractil” (Al Cistelecan), etalând stări afective care, chiar dac㠄se lasă bănuite, sunt prelucrate în retortele intelectului poetic, care le purifică, le conferă acea turnură meditativă, definitorie pentru acest tip de lirism” (Iulian Boldea). Perseverează în emiterea lirică de Melancolii în formă continuată (titlu de carte), introspectându-şi profilul creator pentru a-şi refixa identitatea poetică.

Se dovedeşte de la începutul Testelor adeptul gândului simplu şi adversar al complicaţiilor inutile, gând care însă nu e aşa de uşor de abordat precum s-ar crede: „Nicidecum nu e uşor să gândeşti simplu,/ ştiu asta şi spun asta când tentaţia de a complica lucrurile// sună ca o trâmbiţă în minte, în inimă, în viscere/ gata să împiedice şi cel mai mic gest de simplitate”, având nostalgia reuşitei gândului de la început al copilului (Nicidecum nu e uşor). Nu e uşor, desigur, nici de întâmpinat momentele grele ale existenţei, pe care poetul nu le evită.

Versurile curg aparent lin, ca apele de câmpie care duc cu ele latenţa lavei din adâncuri, ce stă gata să erupă, fiind domolită cu vorbe şi imagini frumoase, cu „narcotic de cuvinte”, dar chiar şi aşa e greu de stopat avalanşa de lovituri în câte o seară împovărată: „O seară cumplit de grea, tulbure, mâloasă, rea,/ cu sufletul transformat în câini turbaţi/ pe care nu-i mai ostoiesc nici bici, nici lanţ, nici voinţă,/ nici vreun distilat aromat, nici vreun narcotic de cuvinte,/ nici vreo pastilă colorată de pus nervii-n cămaşa de forţ㔠(O seară grea).

Şi totuşi, în linii mari, viaţa mutată în poezie se derulează firesc, în pofida încercărilor ei destabilizatoare, pentru că poetul nu visează la „bunuri pe care trebuie să le aperi cu viaţa/ sau cu ticăloşia ca să le păstrezi când inamicii/ vor să le ia de la tine” şi pentru că e împăcat cu ceea ce are în prejmă şi mai ales în inimă (Socoteală). Iată o filosofie înţeleaptă de viaţă cu care poetul trece orice test al ei cât ar fi de dificil. Râvneşte totuşi, în zilele zbuciumate, la libertatea zborului cărăbuşului de mai, pe care ar putea-o considera „suprema fericire”. Pe când Kafka se imaginează metamorfozat într-un gândac răsturnat, în imposibilitatea de a se redresa, de a reveni la starea existenţială normală, Kocsis Francisko jinduieşte romantic singurul rost al cărăbuşului: să zboare (Cărăbuşul de mai).

Linia exponenţială, identitară a poeziei lui este reflexivitatea şi oglindirea sa în arealul vieţii, cu toate meandrele ei inevitabile. Dramele existenţiale le primeşte cu înseninare de ordin divin, autorevigorându-şi optimismul structural, chiar dac㠄în tulnicul disperării se ascunde tăişul unei săbii” care-l face pe om „nefericit prin propria voinţă”, care „tot ar vrea să întoarcă timpul veşnic înapoi/ Cu plus, cu prisosinţ㔠(Ca două şine de cale ferată). Precum procedează toţi poeţii (sunt numiţi într-un poem cei mai cunoscuţi poeţi universali), şi Kocsis Francisko nu poate ascunde lupta sa cu îngerul întunecat cu care se confrunt㠄când tristeţea te taie în fâşii pe dinăuntru/ şi te împinge într-o covârşitor de mare singurătate” (Lupta cu îngerul negru). Unele secvenţe intertextuale amintesc apartenenţa cronologică a poetului la promoţia optzecistă.

Meditaţiile, reflecţiile tivite cu melancolie cuprind întreaga carte, poetul fiind profund preocupat de excursul ontologic, după principiul că încă din primordial omul îşi confrunta sensibilitatea indispensabilă a realităţii cu nălucirea, pentru c㠄a simţi [spune profetic poetul] – este mai mult decât a înţelege/ că totul e viaţă şi are conştiinţ㔠(Omul şi nălucirea).

Temele majore ale poeziei: viaţa, moartea, iubirea, dumnezeirea sunt bine reprezentate în poemele cărţii izvodite din meditaţiile aparent simple, dar prefigurând profunzimea incubată în ele. În viziunea poetului, Dumnezeu îi ocroteşte pe toţi cei ce scriu în limba lor în care îşi trăiesc identitatea, şi pentru faptul că l-a înzestrat pe om „cu darul de a meşteşugi cuvinte şi de a vedea nuanţe/ pe care nici ochiul divin nu le surprinde”, citindu-le El însă în limba Lui universală, deşi, „ca nişte jupâniţe capricioase”, cuvintele nu-l ascultă nici pe poet, cauzând adesea umbra bucuriei.

Estetica poemelor se sprijină îndeosebi pe figura stilistică preferată, comparaţia, compusă din termeni oximoronici, de regulă, asociind concretul cu abstractul. Iată câteva exemple semnificative: „lucrurile sună ca o trâmbiţă în mine, ca o scoarţă de copac sau ca o piatră spălată de ape”; „vântul ca un convoi de robi într-o ogradă zăvorâtă”; „înlăuntrul nostru limpede râu, magic ecou,/ foşnitor ca apa de sub luntrea lui Charon”; „nu te mai agita/ ca o limbă de clopot, baţi numai pe dinăuntru, dureros,/ asurzitor”; „conştiinţa ca un turnesol ideal/ de depistat acidul din propriul real”; „gândurile o iau razna/ uneori după suflet ca nişte biete animale speriate”.

Teste de identitate se dovedeşte a fi o carte cu reale desfătări poetice de factură cvasi psihedelică, în sensul evocării luminii, culorii şi sonorităţii existenţiale, prin narcoticul de cuvinte determinat de drogul propriu nălucirii umane.

© 2007 Revista Ramuri