Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Demitizarea filosofiei. Ce este, de fapt, filosofia?(II)

        de Cristinel Trandafir

Ce este, de fapt, filosofia? În profund răspăr cu directivele ideologice ale romantismului, filosofia este activitatea de cunoaştere efectuată prin intermediul facultăţii conştiinţei, activitate ce are ca obiect manifestările specifice ale sinelui şi ca scop rezolvarea problemelor ce afectează buna desfăşurare a acestora. Ea este, pe scurt, aşa cum aflăm din timpurile străvechi, activitatea cunoaşterii de sine.

Din această definiţie ar trebui să înţelegem că: 1) filosofia este o activitate şi, doar din această postură naturală a sa, ea poate face obiectul disciplinelor teoretice ce o analizează. 2) dacă vorbim despre filosofie ca despre o activitate de cunoaştere, vorbim numai în măsura în care ne referim la acea întreprindere prin care un agent, folosindu-se de propria conştiinţă, ajunge în situaţia de a observa şi a înţelege de fapt tot ceea ce pătrunde sau apare în sfera de cuprindere şi de acoperire a acestei facultăţi contemplative. 3) când ne referim la sine ca la obiectul filosofiei, ne referim la totalitatea realităţilor ce intră în sfera obiectuală a acestei conştiinţe.

Acest sine, deşi face obiectul conştiinţei şi al filosofiei (orice conştiinţ㠖 ne spun timpurile străvechi – este conştiinţă de sine), nu este şi nu poate constitui niciodată un produs al acestora. Îl împiedică aici caracterul pur constatativ şi comprehensiv al conştiinţei, facultate care, incapabilă să-şi construiască obiectul, funcţionează doar prin a-l recunoaşte şi a-l înţelege. Recuperând şi valorificând tradiţia europeană sever falsificată de programul ideologic al romantismului, aflăm, aşadar, că filosofia este o activitate de cunoaştere, care, incapabilă să producă vreodată ceva, se mulţumeşte întotdeauna să constate şi să înţeleagă în şi prin conştiinţă tot ceea ce este.

Acest caracter constatativ şi comprehensiv al conştiinţei nu face din filosofie, aşa cum ne informează ideologii romantici, un demers imediat şi manifest. Tradiţia epocilor democrate ale culturii europene ne avertizează că între conştiinţă şi realitate este cu neputinţă un contact pur. Dacă între cele două există o corespondenţă, aceasta este mediată şi marcată de intervenţia a trei facultăţi psihice, care prin caracterul lor productiv îşi pun de fiecare dată amprenta, în mod activ, pe conţinuturile de cunoaştere accesibile conştiinţei.

Aceste facultăţi sunt, pe rând, imaginaţia, intelectul şi raţiunea, facultăţi ce servesc, ne spune aceeaşi tradiţie democrată, unor trei dispoziţii naturale, active şi dinamice, caracteristice, în fond, tuturor formelor de viaţă: dispoziţia spre agreabil, dispoziţia spre cert, dispoziţia spre plăcut. În absenţa acestor dispoziţii active ce stau la baza acţiunilor noastre primare, contactul conştiinţei personale cu realitatea devine de neconceput. De neconceput nu doar pentru că aceste dispoziţii naturale constrâng şi afectează procesele de cunoaştere, ci şi pentru că ele au rolul de a le provoca. Totuşi, aşa cum insistă aceeaşi tradiţie progresistă, deşi aceste dispoziţii joacă rolul de surse primare ale acţiunilor noastre cotidiene, ocazionând astfel facultăţii conştiinţei acces la conţinuturile cu care ea operează în procesele sale de cunoaştere, ele nu se arată deloc indiferente activităţii acesteia. Astfel, în măsura în care fac obiectul conştiinţei şi cunoaşterii de sine, aceste dispoziţii naturale se convertesc treptat în trei dispoziţii specific culturale: 1) dispoziţia spre frumos care provoacă, alimentează şi motivează actele şi activitatea noastră artistică, o dispoziţie servită de facultatea imaginaţiei, facultate care produce pe baza sensibilităţii o sumă de intuiţii şi imagini ce mijlocesc contactele noastre conştiente cu lucrurile şi fenomenele individuale; 2) dispoziţia spre adevăr care provoacă, alimentează şi motivează actele şi activitatea noastră teoretică, o dispoziţie orchestrată de facultatea intelectului, facultate care produce o sumă de forme logice (noţiuni, propoziţii, raţionamente) având atât rolul de a ordona şi organiza materialele intuitive oferite de imaginaţie, cât şi pe acela de a mijloci contactul nostru conştient cu entităţile conceptuale şi teoretice. 3) dispoziţia spre bine care provoacă, alimentează şi motivează activitatea noastră practică, o dispoziţie intermediată de facultatea raţiunii, facultate care utilizând materialul intuitiv şi teoretic primit de la imaginaţie, respectiv de la intelect, oferă omului capacitatea proprie de a-şi institui scopuri şi mijloace în vederea orientării libere a acţiunilor sale.

Aceste dispoziţii culturale, spre deosebire de dispoziţiile naturale din care provin, sunt resimţite cu deosebire de fiinţele dotate cu conştiinţă, fapt care ne sileşte să admitem că ele se manifestă întotdeauna în cadrul conştiinţei şi cunoaşterii de sine şi niciodată în afara lor. Activitatea aceasta de cunoaştere (care prin intermediul conştiinţei face din dispoziţiile naturale şi culturale ale sinelui, din facultăţile ce răspund nevoilor lor, precum şi din produsele acestora, obiectul său specific de cercetare) poartă, cum spuneam, numele de filosofie. Axându-se pe studiul acestor trei dispoziţii culturale ale omului, filosofia a fondat astfel cele trei mari domenii ale cunoaşterii: 1) cunoaşterea dispoziţiei spre frumos, aflată la originile artei, a permis fondarea domeniului esteticii; 2) cunoaşterea dispoziţiei spre adevăr, aflată la originea ştiinţei, a condus la fondarea domeniilor logicii şi gnoseologiei; 3) cunoaşterea dispoziţiei spre bine, aflată la originea moralei, a condus la fondarea domeniului eticii.

Din cele expuse ar trebui să înţelegem că nu există decât o singură activitate de cunoaştere, şi anume filosofia, activitate care face din seria dispoziţiilor şi manifestărilor artistice, teoretice şi practice ale sinelui propriul său obiect. Aceste dispoziţii şi manifestări nu sunt posibile decât în sfera filosofiei şi nu pot evolua decât prin intermediul ei: nu există artă, ştiinţă şi morală în afara cunoaşterii de sine a omului. Într-adevăr, în calitatea sa de cunoaştere de sine, filosofia nu este nici o activitate artistică prin care cu ajutorul imaginaţiei am crea imagini intuitive despre lume, nici o activitate teoretică prin care cu ajutorul intelectului am alcătui noţiuni, teorii ori sisteme pe baza acestora, tot aşa cum nu este nici o activitate practică de planificare, urmărire şi realizare prin raţiune a unor planuri sau proiecte de acţiune. Făcând însă din toate acestea propriul său obiect de studiu, filosofia reprezintă pur şi simplu activitatea de observare, descriere, înţelegere a tuturor acestora.

Finalitatea filosofiei. Fiind în general o activitate şi în particular o activitate de cunoaştere, filosofia are nevoie în mod natural nu doar de un obiect al său, ori o zestre de metode, tehnici şi procedee de lucru, ci în egală măsură şi de un scop propriu. Ce finalitate poate avea însă o activitate cu caracter contemplativ? Deşi în tradiţia metafizică occidentală a circulat multă vreme prejudecata că actul contemplativ (contemplatio) este de la natură străin oricărei finalităţi, în tradiţia filosofică europeană aflăm contrariul, şi anume că actele contemplative au nu doar un caracter intenţional, ci, în egală măsura, şi unul teleologic. Potrivit acestei tradiţii, orice act răspunde unei finalităţi, iar actul contemplativ al conştiinţei nu face excepţie. Astfel, actul de conştiinţă este generat şi legat întotdeauna de prezenţa constrângătoare a unor probleme, în absenţa cărora el îşi pierde sensul. În calitatea sa de act fondator al vieţii noastre culturale, el condiţionează şi marchează mai mult sau mai puţin toate celelalte manifestări ale vieţii pe care, de altfel, le secundează. Din această pricină, despre el vorbim ca despre un act fondator al vieţii omeneşti, tot aşa cum, despre activitatea pe care el o înlesneşte, filosofia, vorbim ca despre o activitate de bază a acesteia.

Împins spre acţiune de către seria dispoziţiilor sale vitale, omul este silit să ia contact cu mediul său de viaţă. Acest contact îl petrece apelând la cele trei facultăţi psihice active cu care este înzestrat de la natură, precum şi la produsele pe care şi le făureşte cu ajutorul lor. Astfel, prin creaţiile sale artistice, ştiinţifice şi morale, omul răspunde exigenţelor mediului său de trai. Totuşi, comportamentul lui faţă de acest mediu este determinat nu atât de capacităţile tehnice de care dispune în faţa lui, cât mai ales de gradul de cunoaştere al cerinţelor acestuia. Este vorba aici de asigurarea prin conştiinţă a acelui grad satisfăcător de adecvare a acestor creaţii la realităţile mediului înconjurător, grad de adecvare care, dacă este insuficient, aşază omul în contradicţie cu acest mediu, angajându-l într-un conflict faţă de el. Ne referim la o situaţie în care omul, supus unor cerinţe de mediu rămase necunoscute, se tensionează, se pasionează, se blochează şi, devenind incapabil să-şi mai urmărească scopurile, intră în criză. Astfel, despre el vom spune că se confruntă cu o problemă. Acesta este un moment hotărâtor pentru filosofie. Abia cu începere de la recunoaşterea acestei probleme, omul nostru va fi în măsură să înţeleagă rostul şi finalitatea acesteia. Într-adevăr, filosofia ca activitate a cunoaşterii de sine începe întotdeauna de la recunoaşterea unei probleme şi are mereu ca scop rezolvarea ei. Este vorba de un scop ce presupune detensionarea, deblocarea şi uşurarea vieţii umane prin scoaterea acesteia din contradicţie cu mediul şi prin redobândirea identităţii sale cu el.

© 2007 Revista Ramuri