Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Tragismul interior și fericirea moderată

        de Gabriela Rusu-Păsărin

Stefan Zweig este unul dintre scriitorii celebri ai lumii. Proza, biografiile şi memorialistica sunt genurile în care a performat, impunându-se în conştiinţa cititorilor şi a criticii literare din epoci diferite. Povestirile sale se aşază cu multiple semnificaţii în galeria celor semnate de Maupassant, Turgheniev, Tolstoi. Scrisoare de la o necunoscută, Frica, Simţuri străine, Suflete zbuciumate, Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei sunt cele mai cunoscute proze ale lui Stefan Zweig, prin care autorul experimentează o metodă literară şi o tehnică psihologică ce-i vor definit stilul literar. În 1930 era unul dintre cei mai traduşi scriitori austrieci, iar prozele sale deveneau bestseller imediat după publicare. Cu atât mai surprinzător a fost gestul său de suicid, împreună cu a doua sa soţie, Lotte, când avea 61 de ani şi era în plină glorie.

Două nuvele reunite într-un volum, Frica. Scrisoare de la o necunoscută, au fost publicate în acest an la Editura Polirom, în traducerea din limba germană a Gabrielei Eftimie.

Analizând succint universul narativ şi cel psihologic al personajelor constatăm două teme care revin obsesiv în opera lui Zweig: perspectiva morţii sub imperiul spaimei, o moarte asumată ca o izbăvire în faţa păcatului, şi universul feminin marcat de trăiri paroxistice, pe care scriitorul le analizează prin tehnica detaliului şi a receptării în mai multe trepte a stranietăţii sentimentelor. Ambele nuvele au ca personaj principal o femeie decepţionată de parcursul vieţii. Adevăratul motor al acţiunii narative este însă bărbatul în ipostaza de soţ înşelat şi amant circumstanţial.

Povestirea Frica este un exemplu de funcţionare a teoriei motorilor animaţi, care rezumată poate fi formulată astfel: din starea cataleptică propice visărilor maladive cu înclinaţii spre prezentarea macabră a ambientului se face translaţia într-un plan al voinţei catalizată de obsesia fricii cu apogeu în dorinţa de sinucidere. Rezultatul dorit ar fi descătuşarea din chingile fricii şi a atmosferei obsesive (susţinută de şantaj). Arta analizei psihologice şi a rezolvării conflictului interior a lui Stefan Zweig rezidă în potenţarea sentimentului fricii până la paroxism şi ieşirea din această stare prin două soluţii: restabilirea normalităţii de către bărbat prin recunoaşterea planului de şantaj care a generat frica şi moartea protagonistei, nu înainte de descătuşarea interioară prin trimiterea unei confesiuni epistolare, în care dezvăluie întreg tragismul vieţii sale.

Eroina povestirii Frica îşi înşală soţul pentru a ieşi dintr-o stare de rutină, adulterul fiind, în concepţia sa, o alternativă la viaţa confortabilă, devenită rutinieră. Simte nevoia dublării sentimentului de securitate, al vieţii burgheze, cu unul care să-i trezească simţurile. Nu linişte interioară, ci inchietudine, nu confort psihic, ci viaţă dublă ca dorinţă de tensiune existenţială.

„Măritată de opt ani, se amăgise cu gândul că are parte de o fericire moderată (s.n.), drept care nu se apropiase niciodată de bărbatul ei, rămăsese o străină faţă de adevărata lui persoană şi chiar faţă de copii” (p.59).

Stefan Zweig descrie maniera în care se insinuează frica: soţia va fi urmărită de o femeie care îi ştie secretul, aceasta o va şantaja până o va aduce în starea de a-şi proiecta un plan de suicid. Amantul, muzician obscur prins în capcanele unei aventuri circumstanţiale, în care formula de adresare este „dumneavoastră”, indice explicit al conştientizării diferenţei de statut social, va fi străin de toată povestea şantajului. Cel ce a construit scenariul fricii, inoculate ca pedeapsă pentru tăinuirea vinei, este soţul, cel care şi o opreşte în momentul în care vrea să se sinucidă. Apogeul fricii va fi urmat de o cădere bruscă într-o letargie compensatorie a reintrării în confort şi rutină. Groaza este „sursă de mândrie crescând㔠(p.20), trecutul femeii este „un abis” (p.59), dorinţa ei este „să cumpere liniştea pentru un simulacru de fericire” (p.60). Nemărturisirea vinei este „închisoarea propriei frici” (p.63). Efectul fricii? „Nu mai era în stare să citească, nu mai putea să facă nimic, persecutată demonic de frica lăuntrică (s.n.)”. Frica este sinonimă cu o crimă, acesta este paroxismul senzaţiei resimţite: „Mie – spune soţul înşelat – frica aceea de cuvinte mi se pare mai jalnică decât orice crim㔠(p.73). Stefan Zweig descrie în detaliu voluptatea fricii.

În menţinerea atmosferei tensionate un rol esenţial îl deţine visarea şi starea angoasei. Jocul percepţiei esenţă-aparenţă imprimă o notă de irealitate. Este un tragic al conflictului interior. Nu prin moartea protagonistei sau prin gestul suicidal se va produce însă această descărcare tragică, ci prin translarea spaimei în sufletul celui ce a conceput întregul scenariu al şantajului, generator de frică şi spaime. Este o circularitate a fricii, ea nu dispare, nu se atenuează, se inoculează, ca efect de bumerang în spiritul celui ce a produs universul de teroare. În aceasta constă arta psihologică a lui Stefan Zweig.

Povestirea Scrisoare de la o necunoscută (aşezată în corpusul volumului după povestirea Frica) este o argumentare în acelaşi registru a tehnicii psihologice cu efect asupra cadrului narativ. Un scriitor de succes (constatăm predilecţia pentru alegerea personajului masculin din zona artelor) primeşte o scrisoare, din care află destinul unei tinere, care l-a iubit de la vârsta de 13 ani, care va trăi cu speranţa împlinirii acestei iubiri, care va avea o aventură de-o noapte cu acesta, din care va rezulta un copil. Îşi va trăi viaţa transferând dragostea pentru scriitor asupra copilului. Când însă copilul îi moare în braţe, dorinţa de sinucidere o subjugă şi îi scrie un testament-mărturisire celui căruia îi dedicase viaţa. Totul ar putea fi o trăire fantastică, o închipuire. În tehnica literaturii fantastice cheia de verificare este detaliul care face liantul între universul fantastic şi realitate. În acest caz, elementul-cheie este buchetul de trandafiri albi, pe care femeia îl trimitea în fiecare an scriitorului de ziua lui. Scrisoarea îi este trimisă chiar de ziua lui, la final scriitorul realizând că, într-adevăr, este prima aniversare când nu primise buchetul de flori de la necunoscută.

Atingând paroxismul straniu, protagonistele povestirilor sunt supuse unui proces de introversiune. Nu le mai interesează viaţa, ci viziunea aşa cum le apare după ieşirea din starea limită. Ambele protagoniste îşi vor găsi liniştea generată de acelaşi gest: sinuciderea. Irene din povestirea Frica se va salva prin intervenţia soţului, necunoscuta din a doua povestire va sfârşi prin a duce gestul până la final. Constatăm obsesia pentru suicid a lui Stefan Zweig, dar, mai mult, personajele sale feminine sunt în situaţia de a decide dacă apelează la gestul ultim. Scriitorul austriac se va sinucide împreună cu soţia sa. Un mister va aureola acest ultim gest. Cine pe cine va convinge să plece împreună dincolo de viaţă? Poate recitind volumele pe proză ale lui Stefan Zweig vom sesiza constanta în definirea gestului de salvare în faţa tragismului interior.

© 2007 Revista Ramuri