Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Vizuina livrescă a feminității

        de Viorica Gligor

Să-ţi transferi viaţa în universul livresc, să te dedici lecturii şi traducerii, să nu cunoşti altă iubire, alt sens… Să nu exişti decât în măsura în care timpul tău se măsoară prin tălmăcirea în limba maternă a unor cărţi care te-au pasionat/ fascinat.

În romanul Femeia de hârtie, scriitorul iordanian Rabih Alameddine ne propune o astfel de poveste impresionantă. Confesiunea unei fiinţe feminine de 72 de ani, care şi-a construit propriul destin, împotriva mentalităţii retrograde, a cutumelor şi a prejudecăţilor specific libaneze. Însingurată în propria familie şi printre ceilalţi semeni, divorţată, Aaliya s-a furişat din viaţa cea reală în literatură. Şi-a construit un refugiu împotriva urâţeniei şi barbariei unei lumi măcinate de război, de sărăcie materială şi culturală: „M-am abandonat cu mult timp în urmă unei pofte oarbe pentru cuvântul scris. Literatura e groapa mea cu nisip. E locul meu de joacă, în ea îmi construiesc castelele şi fortăreţele, acolo petrec momente glorioase. Lumea din afara acestei gropi cu nisip este cea care îmi face necazuri. M-am adaptat prin îmblânzire, deşi neconvenţională, la această lume vizibilă, ca să mă pot retrage fără multă dificultate în lumea mea interioară, a cărţilor. Transmutând această metaforă nisipoasă, dacă literatura este groapa mea cu nisip, atunci lumea reală este clepsidra mea – o clepsidră care se scurge cu fiecare fir de nisip. Literatura îmi dă viaţă, iar viaţa mă ucide”.

Viaţa adevărată a Aalyiei s-a consumat în acest ritual aproape mistic al traducerii în limba arabă a unor cărţi celebre. Un rit al renaşterii, reluat, simbolic, pe 1 ianuarie al fiecărui an. Prin aceste itinerarii livreşti, femeia a străbătut, de-a lungul a cincizeci de ani, tărâmuri îndepărtate, uneori exotice, deşi nu a părăsit niciodată Beirutul. A cutreierat universurile ficţionale ale lui Feodor Dostoievski, Lev Tolstoi, Alice Munro, Vladimir Nabokov, Bruno Schulz, Cesare Pavese, Julio Cortazar etc. Dar mai ales Pessoa, cu al cărui spirit s-a simţit profund înrudită. Traducerile au fost depozitate în nişte cutii de carton, în baia de serviciu, devenit㠄camera regal㔠în care au fost ferecate cele mai de preţ bogăţii. Despre care nu ştia nimeni.

Nepublicarea manuscriselor nu a fost determinată de vreun orgoliu sau complex profesional, ci de conştiinţa lucidă că societatea libaneză avea alt tip de priorităţi, nicidecum culturale: „Am înţeles de la început că traducerile mele nu sunt publicabile. N-a existat niciodată o piaţă pentru aşa ceva şi mă îndoiesc că va exista vreodată. Literatura în lumea arabă, în şi din ea însăşi, nu este căutată. Literatura în traducere? De ce să-ţi mai baţi capul?”. Pe lângă această convingere, a mai existat şi încredinţarea că munca de a traduce rămâne un proces rostuitor în gratuitatea lui, că nu are nevoie de altă bucurie sau finalitate: „Ei bine, sunt dedicată procesului, nu produsului final. Ştiu că sună esoteric, dar cea care mă inspiră este activitatea de traducere în sine, munca însăşi. Odată ce cartea e gata, minunea se risipeşte şi misterul se rezolvă”.

În monologul Aaliyei este celebrată iubirea profundă şi plină de miez pentru literatură. O iubire definitorie, în care fiinţa îşi (re)găseşte sensul, condiţia divină: „Mă aşez la birou şi, subit, nu doresc ca viaţa mea să fie altfel. Sunt acolo unde trebuie să fiu. Îmi creşte inima de bucurie. Mă simt sacră”. De asemenea, lectura şi traducerea cărţilor reprezintă un antidot împotriva singurătăţii şi a trecerii timpului: „asta face timpul să se scurgă mai blând”; „în aceste momente, mă vindec de toate rănile”.

Dincolo de această poveste de dragoste, în roman se oglindeşte şi drama femeii înstrăinate, pe care o sfâşie sinuciderea singurei prietene, Hannah, şi imposibilitatea comunicării cu propria mamă. Rememorările întortocheate recompun, „în sepia”, portretul matern, pe care protagonista are sentimentul că nu o cunoaşte cu adevărat. Asta pentru că literatura s-a substituit vieţii şi relaţiilor reale. Le-a subminat şi le-a ruinat într-un mod dureros: „Mama a trăit, trăieşte într-o lume înceţoşată, care nu e a mea. […] Chiar dacă ştiu că personajele unui roman sunt şi ele o colecţie de scene, de fraze acumulate în mintea mea, simt că le cunosc mai bine decât îmi ştiu mama. [….] O cunosc pe mama Lolitei mai bine decât pe a mea şi, trebuie să o spun, mă emoţionează mai mult decât mă emoţionează mama”.

Confesiunea Aaliyei asimilează şi meditaţii despre degradarea biologică generată de îmbătrânire, despre erodarea valorilor morale şi afective: „La fel ca timpul care mi-a mai rămas în lume, răbdarea mi se împuţinează”. Eroina îşi conştientizează tot mai accentuata mizantropie, introvertirea, însingurarea. Autoanalizându-se, stabileşte filiaţii cu marii sceptici şi nihilişti ai secolului: Cioran, Pessoa. Perspectiva subiectivă este contaminată adesea de vocile scriitorilor preferaţi. Ca într-un joc al intertextualităţii, ţesătura narativă se îmbogăţeşte cu reflecţii pe teme esenţiale, prin inserţia unor citate despre condiţia creatorului şi a artei, despre trecerea timpului, destrămare, singurătate, moarte.

Confruntată cu agresiunea realităţii, vizuina livrescă a feminităţii se dovedeşte a fi un edificiu fragil, deşi părea o fortăreaţă. Un accident nenorocit, o inundaţie îi distruge parţial manuscrisele depozitate în baia de serviciu. Universul Aaliyei pare a se prăbuşi sub imperiul disperării: „Sufletul meu urlă, vocea mi-a amuţit. Acum sunt săracă”; „Teamă, durere, feriţi-vă de aceşti jefuitori şi prădători, de-această mânie, de-această vină, de-această deznădejde. Sunt nostalgică după inima mea cândva aridă, care ştia cum să suporte asemenea pierdere”. Şi totuşi, nimic nu poate anula până la capăt munca pasionată de o viaţă. Efortul solidar al vecinelor de a salva paginile din cutiile de carton, prin uscare şi aerisire, are ceva din eroismul şi încrâncenarea admirabile ale lui Sisif.

Finalul deschis al romanului lui Rabih Alameddin lasă loc speranţei. Aaliya renaşte imperceptibil, se investeşte într-un alt proiect de traducere. Gândurile ei zboară spre un mâine, nu mai plânge pe ruinele cărţilor compromise, zâmbeşte spre zorii unei noi alegeri. Memoriile lui Hadrian sau Aşteptându-i pe barbari? Yourcenar sau Coetzee? Iubirea pentru literatură învinge, în ciuda oricăror dezastre şi nefericiri.

© 2007 Revista Ramuri