La mijlocul anilor ‘40, odată cu instalarea comuniştilor la putere, marxism-leninismul devenea „filosofia” oficială a statului român. Intuind puterea şi influenţa studiilor filosofice asupra dezvoltării societăţii, apparatchiki comunişti le-au supus şi asimilat marxismului, epurând şi restructurând instituţiile de învăţământ, cu deosebire universităţile româneşti, în numele dogmaticii materialismului dialectic. Rând pe rând, catedrele de ştiinţe ale naturii, cele sociale şi umaniste ce funcţionau în acestea, dacă nu erau desfiinţate, erau chemate să se subordoneze imperativelor acestei doctrine metafizice istoriciste cu care filosofia trebuia, începând de acum, să se confunde. Odată cu aceste schimbări, începea lungul şi durerosul proces al „revoluţiei culturale” de factură totalitarista prin care societatea românească a trecut timp de aproape cinzeci de ani.

Astăzi, nu ar mai trebui să fie o noutate pentru nimeni că regimurile comuniste au fost construite începând cu misiunea şi activitatea programatică social-politică a „şcolilor filosofice” marxist-leniniste. Totuşi, în ciuda istoriei recente a totalitarismului comunist, puţini români sunt conştienţi de rolul major al şcolilor de filosofie în evoluţia unei societăţi. Semnificativ este că printre aceştia numărăm, deloc întâmplător, astăzi, prea puţini profesori de filosofie.

După cum ştim, ideea misiunii sociale a şcolilor filosofice nu este nicidecum o idee recentă, vechimea acesteia fiind de-o seamă cu filosofia însăşi. Cum se face, aşadar, că această idee străveche a rolului social al filosofiei, idee reflectată concret nu de mult, inclusiv în activismul programatic şi practicile sociale funeste ale şcolilor „filosofice” marxist-leniniste, trece astăzi neobservată în rândul responsabililor şcolilor actuale româneşti de filosofie? Cum explicăm faptul că pentru aceştia din urmă, filosofia a devenit, între timp, dintr-o activitate socială fundamentală, o pretenţioasă cale de evadare personală din cotidian ori un mijloc de rezistenţă la acesta? Cum să înţelegem, în sfârşit, faptul că majoritatea profesorilor români de filosofie, descendenţi direcţi sau indirecţi ai clasei activiştilor marxişti de partid, clasă atât de implicată în ingineria social-politică a „făuririi” societăţii comuniste, nu reuşesc în zilele noastre să înţeleagă, ceea ce pentru apparatchiki comunişti apărea, nu de mult, o cruntă banalitate: şcolile de filosofie, prin natura activităţii lor, sunt în mod necesar angrenate şi implicate în viaţa societăţii, ele având atât funcţia de a orienta activităţile spirituale, economice, moral-juridice şi politic-administrative ale acesteia, cât şi rolul de a contribui la eficienţa lor. Să fie vorba aici de o ignoranţă involuntară a profesorului de filosofie slab calificat sau de o amnezie post-traumatică a profesionistului care caută, indiferent de preţ, să rupă cu un trecut indezirabil?

Într-adevăr, supuşi, fără voia lor, tiparelor şi reflexelor intelectuale ale materialismului istoric care îi împiedicau să deosebească între filosofie, ca activitate de cunoaştere, şi diversele doctrine metafizice autoritare elaborate de-a lungul vremii pe baza acesteia, dar evitând, pe bună dreptate, din teama firească de a nu fi catalogaţi ca înguşti, fervenţi sau blamabili ideologi de ocazie, să se dedice punerii în practică a acestora din urmă, profesorii români post-decembrişti de filosofie au sfârşit, din dorinţa de a rupe cu trecutul devenit indezirabil, prin a cădea compensatoriu în patima egotică a idealismului romantic şi a diferitelor forme ale acestuia: nihilismul speculativ, istoricismul genealoid, gândirismul iraţional şi emfatic, în fine, carierismul academic. Datori a rupe peste noapte cu dictatura comunistă, aceşti profesori ajungeau, uneori fără habar şi fără de voie, susţinătorii idealurilor romantice ale socialismului de dreapta (naţional-socialist) ori ale aceluia de stânga (internaţional-socialist). Pentru a-l parafraza pe Dimitrie Gusti (Cunoaştere şi Acţiune în serviciul naţiunii, volumul I, 1940, p. 121), unul dintre iluştrii predecesori ai profesorimii române socio-umaniste, identitatea post-decembristă a profesorilor români de filosofie s-a realizat prin recursul – cel mai adesea intim, involuntar şi nemărturisit – la patru tipuri de poziţii intelectuale de factură socialistă: cel al profetului (profesorul de utopie, care, nemulţumit de nedreptăţile şi mizeria morală a prezentului, imaginează în mintea sa o lume mai bună, ordonată, sigură, fără defecte, una în care el caută să se refugieze), cel al resemnatului (profesorul de fatalism şi resemnare pentru care societatea de azi, ca şi aceea de mâine nu poate fi produsul planurilor şi al activităţilor umane voluntare, ci numai efectul istoricist şi impersonal al unor legi implacabile ale evoluţiei socio-culturale ), cel al eroului (profesorul de mistică pentru care societatea viitoare nu se realizează în planul acţiunii raţionale, ci în acela al unei sfinte lupte, împinsă până la fanatism în vederea triumfului unui mit, al unei credinţe ori al unei idei), în sfârşit, cel al înţeleptului (profesorul birocrat şi planificator pentru care societatea trebuie cunoscută şi modelată spre bunăstare prin intermediul proiectelor şi intervenţiilor statului).

Marxismul, asemeni oricărei alte ideologii, funcţionează arareori în mintea oamenilor deplin şi într-o stare pură. Dincolo de mitologia subiacentă cu care orice ideologie este înzestrată la bază, puţini sunt oamenii dispuşi să asimileze şi să practice în mod integral şi coerent ansamblul structurat al tezelor pe care aceasta le conţine. Explicaţiile acestui fenomen al aderenţei parţiale a omului la un construct ideologic sunt numeroase şi ele ţin fie de insuficienta cunoaştere de către acesta a conţinuturilor ideologice, de caracterul intern contradictoriu al lor (unele din premisele ideologice fie sunt false, fie sunt epistemic eterogene unele cu celelalte), de inadecvarea practică a acestora (com-posibilităţile lor conduc în practică la consecinţe false, aflate în dezacord cu realitatea) etc. Aşa se face că cei mai mulţi oameni ajung să facă recurs ocazional la o ideologie şi nume doar în măsura în care aceasta le serveşte drept sursă de inspiraţie argumentativă pentru ascunderea ori pentru justificarea voluntară şi ad-hoc a motivelor reale ce stau la baza acţiunilor lor personale. Ataşamentul ideologic este, într-adevăr, de cele mai multe ori tributar acestei valorificări parţiale a ideologiei, şi anume doar a acelor teze ale ei care vin în întâmpinarea facilă şi imediată a motivelor şi intereselor reale ale celor ce acţionează. Totuşi, această asimilare ocazională face loc pe viitor – dacă ideologia are un nucleu bine închegat – unei contaminări ideologice involuntare extinse: odată asimilată şi intrată în subconştientul agentului, o teză ideologică atrage, în funcţie de „sensul” situaţiei practice, o actualizare şi o „anamneză” a celorlalte propoziţii ale ansamblului ideologic cu care ea se află în coeziune şi în relaţii de cauzalitate suficientă. Date fiind aceste condiţii, ideologiile au o mare putere de contagiune, răspândirea lor la nivel de masă operând, aşadar, nu prin asimilarea întregului ansamblu ideologic, ci doar a unora dintre tezele acestuia. Este vorba de o putere de contagiune atât de adâncă încât ea scapă – de cele mai multe ori – celor pe care ea îi afectează. Această contagiune este cel mai uşor de observat în cazul unui mare număr de intelectuali români care, deşi se declară apartenenţi unei gândirii de dreapta ori campioni ai liberalismului, se dovedesc profund contaminaţi involuntar de marxism ori de valorile socialiste. Cum lucrează ideologia marxistă în subconştientul acestor promotori şi apărători universitari ai valorilor liberalismului şi democraţiei?

Să urmărim, de exemplu, modul în care teza marxistă a caracterului epifenomenal al ştiinţelor şi al filosofiei faţă cu procesele economice infrastructurale de producţie s-a infiltrat, a pătruns şi lucrează astăzi în mentalul colectiv al celor mai mulţi dintre universitarii umanişti români.

Angajaţi în majoritate ai şcolilor de stat, şcoli finanţate exclusiv de la bugetul public şi reglementate încă de la fondarea lor prin legislaţii protecţioniste, profesorii români de umaniste, în particular profesorii de filosofie, s-au deprins a se bucura, în schimbul unui minim efort profesional, de beneficiile oferite de către statul bunăstării sociale tuturor salariaţilor instituţiilor publice, beneficii care, deşi nu s-au ridicat întotdeauna la nivelul dorit, au fost garantate mereu şi fără prea mari pretenţii de către acesta. Cum în calitatea lor de funcţionari de stat, aceşti profesori monopolişti au beneficiat atât de subvenţionarea planificată a activităţilor lor profesionale, cât şi de un statut public înzestrat cu o autoritate ce le permite să se simtă importanţi în relaţie cu alţi oameni şi să exercite astfel o relativă influenţă formală sau informală asupra lor, putem înţelege de ce aceştia, în ciuda inteligenţei lor, nu agreează din principiu piaţa liberă (F. von Hayek) şi resimt o afinitate ori un ataşament mai mult sau mai puţin raţional pentru tezele şi doctrinele care statuează şi justifică implicarea statului în educaţie şi economie.

Este, desigur, şi cazul tezei marxiste, amintite deja, teză favorită a activiştilor comunişti prin care era enunţat caracterul infrastructural al proceselor economice de producţie, procese considerate de către ei a sta la baza tuturor activităţilor socio-culturale, cu deosebire a acelora spirituale (artă, ştiinţă, morală). Este vorba de o teză folosită însă de aceştia pentru motivarea luptei de clasă dintre muncitorime şi burghezie, teză prin care ei căutau să deosebească şi să opună între munca şi procesele de gândire ale omului, între activităţile de producţie şi cele de cunoaştere ale acestuia. Utilizarea de către apparatchiki comunişti a acestei teze în lupta lor politică împotriva capitalismului a condus la transformarea acesteia până la nivelul în care ea a căpătat forma celei din urmă consecinţe ideatice a sa, anume, recunoaşterea unei pretinse delimitări şi separaţii ontologice şi gnoseologice de tip dualist – oportună pentru justificarea şi legitimarea autoritarismului, planismului şi intervenţionismului de către stat – între sfera practică a economicului şi cea teoretică a ştiinţificului. Este vorba de un rezultat la care vor ajunge inclusiv socialiştii de dreapta, cei care luptând fratricid împotriva mişcărilor comuniste, dar fără a se putea sustrage influenţei puternice a tezelor marxiste cu privire la rolul determinant al proceselor şi relaţiilor de producţie, au sfârşit prin a denunţa violent zona internaţionalistă şi impură a economicului, concepându-şi salvarea în sfera superioară a unei unio mystica de factură biologică, sferă spirituală exclusivistă, dominată de valorile etnice şi rasiale ale sângelui.

Consecinţă ultimă a asumării până la capăt de către socialişti a tezei marxiste a caracterului suprastructural al proceselor economice de producţie, conceperea şi tratarea separată şi izolată a activităţilor ştiinţifice şi educaţionale în raport cu acelea economice apare astăzi idealul favorit al profesorimii umaniste, inclusiv pentru acei dintre intelectualii ce se declară apărători ai valorilor liberalismului şi democraţiei. Este vorba fie de acei socialişti de stânga pentru care sfera economică, odată lăsată liberă de către stat, este condamnată să se transforme într-un mediu conflictual al luptei sălbatice pentru profit, fie de socialiştii de dreapta pentru care aceeaşi sferă economică a proceselor de producţie, una afectată structural de un acut şi meschin materialism al banilor, specific economiei capitaliste, unul ce „hrăneşte trupurile oamenilor, dar flămânzeşte mintea şi sufletul lor”, conduce fatal la apusul timpurilor marilor poeţi, pictori, sculptori şi arhitecţi (Ludwig von Mises, Mentalitatea anticapitalistă, 2011, pp. 76-76) şi la declinul ireparabil al culturilor naţionale.

Gândind activităţile economice ca simple afaceri lucrative de factură non-intelectuală, intelectualii socialişti nu doar că se îndoiesc din start de ideea unei legături constitutive între muncă şi educaţie, între creşterea economică şi dezvoltarea capacităţilor, respectiv a personalităţii indivizilor, dar ei acuză ca superficială şi complet eronată însăşi ideea caracterului necesar al capitalismului în funcţionarea democraţiei. Supusă reflexelor intelectualiste, profesorimea socialistă concepe libertatea politică ca apanajul exclusiv al constituţiilor şi declaraţiilor dreptului omului. Pentru aceşti intelectuali, libertatea politică este un drept pe care puterea de stat îl acordă indivizilor nu atât independent, cât mai ales în ciuda nevoilor şi a logicii economiei de piaţă. Concepută ca un sistem al status quo-ului politic, democraţia este pentru ei tulburată şi trasă în jos atât de libertatea economică a oamenilor, cât şi de scopurile mediocre şi lipsite de valoare ale acestora, cele prin care ei urmăresc să dobândească noi poziţii în structura diviziunii sociale a muncii.

Totuşi, înainte de a genera o criză a democraţiei, economia de piaţă este responsabilă de împingerea la faliment a şcolii şi a educaţiei. Aşa cum aflăm dintr-o conferinţă recentă a unuia dintre cei mai influenţi profesori români de filosofie, punerea în ecuaţie a creşterii economice cu misiunea şcolii de a dezvolta capacităţile şi aptitudinilor indivizilor trebuie să aibă ca efect „într-un viitor nu foarte îndepărtat, dar într-o manieră căreia cu greu noi ne vom mai putea sustrage, o serioasă erodare a acelor calităţi care sunt esenţiale pentru cetăţenii regimurilor democratice mature şi consolidate”.

Cum în concepţia acestor profesori socialişti libertatea economică contravine, pe fond şi la rigoare, democraţiei, ea trebuie supusă unui neîntârziat control superior guvernamental, un control efectuat de la înălţimea autorităţilor de stat, adică a acelor autorităţi care nu suferă de neajunsul de a fi contaminate de viciul capitalist, impur şi decadent al profitului, autorităţi reformiste din rândul cărora orice intelectual socialist doreşte cu ambiţie să facă parte. Este vorba de un control superior etatic care, pentru aceşti intelectuali, are meritul de a ţine la distanţă şi a contracara orice contaminare a instituţiilor sacre şi pure ale şcolii şi universităţii – altfel înzestrate atât cu rolul de a transmite de la o generaţie la alta zestrea teoretică de informaţii istorice ale colectivităţii, cât şi cu acela de a o spori în mod misterios pe o cale eminamente scolastică – de către mediul vicios, degradant şi corupt al economicului.

Soarta „umanioarelor” stă astăzi pentru socialişti sub ameninţarea de moarte a pericolului capitalist. Sursă a licenţiozităţii artistice, a sterilităţii intelectuale şi a corupţiei morale, sfera abjectă a economiei pieţei libere – aflată acum într-o blamabilă expansiune – este, în concepţia socialiştilor, duşmanul şi adversarul studiilor umaniste, dar mai ales detractorul valorii obiective şi a utilităţii absolute a acestora.