Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Ultima tragedie – teatrul lui Lear

        de Daniela Firescu

Regele Lear de William Shakespeare

• Regizor: Alexandru Boureanu

• Asistenţă regie: Alina Mangra

• Distribuţie – Studenţii anului III Arta Actorului: Regele Lear – Petrişor Andrei Ştefănescu, Regan/ Ducele de Cornwall – Marina Cozeca, Goneril/ Ducele de Albany – Erica Ghiţă, Contele de Kent – Andrei Nedelea, Contele de Gloucester – Robert Iovan, Edgar – Vlad Ediţoiu, Edmund – Cătălin Miculeasa, Bufonul – Flavia Cătălina Dobre, Cordelia/ Oswald – Denisa Maria Cocoroveanu

• Concept păpuşi/costume: Mihaela Guran

• Light Design & Sound: Ionel Dumitru

• Scenografie: Minela Popa

• Muzică: Andrei Nedelea

• Tehnică de scenă: Emil Slăvulete

• Asistenţă actori: Ella Negura

 

Regele Lear, în montarea lui Alexandru Boureanu şi a studenţilor săi, e o întreprindere curajoasă, ambiţioasă şi spectaculoasă. „Prea mare pentru scenă”, spun romanticii englezi, „cel mai perfect exemplu de artă dramatică”, afirmă Shelley (în Defence of Poetry), Regele Lear e inclus în canonul lui Harold Bloom între marile tragedii alături de Hamlet, Othello, Macbeth, Antoniu şi Cleopatra, iar George Steiner consideră piesa între puţinele excepţii ce respectă criteriul tragediei absolute prin reprezentarea dramatică a unei viziuni în care omul e considerat un musafir nedorit în această lume.

Abundenţa de mitologie, excesul de fatalitate, implicaţiile filozofice se suprapun istoriei regelui ce-şi împarte regatul, însă esenţa subtextului, a jocului de măşti, a lumii ca scenă e reprezentată prin jocul alături de păpuşi – o explicitare a convenţiilor pentru a construi personaje, situaţii, emoţii, soluţie ingenioasă care reuşeşte mai mult decât suplinirea/ dublarea unor personaje. Efortul actorilor e îndoit, marionetele sunt aproape în mărime naturală, chipuri foarte plastice, accentul cade pe ochi, ochi enormi, holbaţi, pierduţi în orbită, pentru că Regele Lear este o piesă despre orbire, regele e orbit de linguşelile curtenilor, de vorbele dulci ale lui Regan şi Goneril, „nu vede” devotamentul Cordeliei, aşteaptă iubire necondiţionată, are nevoie de o afirmare a credinţei şi, când Cordelia nu răspunde prompt, o repudiază. De orbire suferă şi contele de Gloucester, din moment ce, într-o intrigă simetrică, sacrifică fiul cel bun, pe Edgar, şi îl crede pe cel prefăcut. Pedeapsa lui, în contrapunct cu a lui Lear (cu minţile rătăcite, alungat, umilit de Regan şi Goneril), e şi mai teribilă, acuzat de trădare, ochii îi sunt smulşi din orbite, terifiantă traducere în real a metaforei cecităţii. Structura ramificată a textului dramatic, conflicte, sub-conflicte, personaje şi întâmplări în oglindă sunt prinse în acest joc al păpuşilor, al măştilor, al unor puneri în ramă la propriu. Anatomia condiţiei umane, de care vorbesc exegeţii lui Shakespeare, e transpusă aici într-o anatomie a gesturilor, a mimicii, a corporalităţii. De la contele de Kent (Andrei Nedelea) ce poartă o manta uriaşă aproape toată piesa, la neastâmpărul lui Lear, la apariţia senzuală a bufonului, într-o rochie roşie, recitând replicile la microfon, idee riscantă, pe care Flavia Dobre o exprimă mai ezitant la început şi mult mai convingător mai ales în interacţiune cu Lear (Andrei Ştefănescu). Între ei există o competiţie, o dispută vesel-amară: „Ce e fals?”, repetă bufonul în încercarea de a îl face pe Lear să vadă dincolo de plasa de minciuni ţesute în jurul său. Obrăznicia bufonilor e permisă, contestarea autorităţii, mai puţin, iar scena erotică dintre cei doi surprinde exact recuperarea controlului prin sex, şi nu-i de mirare că Oscar Wilde spune c㠄în lumea noastră totul este despre sex, mai puţin sexul. Sexul este despre putere”. Dar cel care controlează cu adevărat piesa nu e Lear, ce se dezintegrează progresiv, pierderea prestanţei, autorităţii duce la pierderea de sine („Cine sunt eu? Umbra regelui Lear.“), ci Edmund, antieroul extraordinar, rece şi calculat, într-o lume dominată de sentimente, antagonistul ce are simpatia publicului. În interpretarea lui Cătălin Miculeasa el e actorul ce îşi arată trucurile, intră dintr-un rol în altul, el nu are o păpuşă, arsenalul său e mai redus, dar complex: o mască, o ramă prin care intră şi iese, contorsionist perfect care fixează, pune în ramă momentele semnificative ale piesei, cum ar fi scrisoarea falsă care-l incriminează pe Edgar şi, mai ales, rochia roz, simbol al condiţiei sale ilegitime, al stigmatizării. Interesant în mişcarea de relevare/ ascundere, de fiecare dată când minte, Edmund se ascunde în spatele unei jumătăţi de mască. În opoziţie cu Edmund, Edgar (Vlad Ediţoiu) e silit să poarte mai multe măşti, însă, deşi deghizările lui sunt silite, la fel ca fratele său, vede oportunitatea impersonării şi de aceea păpuşa ce o poartă devine o completare a personajului. La fel se întâmplă cu ducele de Gloucester (Robert Iovan), slab, uşor de manevrat precum marioneta pe care o poartă, în încercarea de a repara greşelile trecutului, repetă greşelile lui Lear.

Raportul Lear - Cordelia este esenţial în compoziţia piesei şi, chiar dacă răspunsul Cordeliei declanşează conflictul, însemnătatea ei ca personaj e aparentă, evoluţia previzibilă, iar Denisa Cocoroveanu are o misiune ingrată, de agent pasiv. Măreţia Cordeliei stă în această consecvenţă a convingerilor, ea are o direcţie liniară, cu excepţia finalului tragic, dar şi în secvenţa reuniunii cu un Lear infantilizat. Goneril şi Regan au o evoluţie diferită şi, cu toate intrigile familiale sau amoroase în care se angajează, sunt în aceeaşi zonă a măştilor, a jocurilor de culise. În cazul lor, viziunea regizorală e inovatoare şi găseşte o soluţie unică: Regan (Marina Cozeca) şi Goneril (Erica Ghiţă) au ataşate nu păpuşile proprii, ci păpuşile soţilor lor, ducele de Cornwall şi ducele de Albany, ridiculizare evidentă a condiţie lor de pioni în manevrele executate de cele două. Mai mult, insensibilitatea lui Regan („Termin-o cu acest teatru de prost gust!”, îi spune lui Lear) e în deplin consens cu răutatea lui Cornwall şi această gândire comună e sugerată de păpuşa pe care Regan o poartă prinsă în păr. Consensul în decizii, cruzimea, reacţiile similare, pasiunea comună pentru Edmund fac dificilă distincţia între cele două, acţionează în pereche, fiind ele însele nişte păpuşi mari şi rele, se încurcă în sforile pe care le trag, devin victimele voinţei de putere şi victime ale propriei senzualităţi.

În acest labirint în care rătăcesc măşti, păpuşi, personaje, concluzia îi aparţine bufonului: „În noaptea asta înnebunim cu toţii, ori devenim cu toţii măscărici!”, însă tinerii actori ai Departamentului de Arte (Universitatea din Craiova) trec cu bine noaptea furtunii, construiesc un spectacol în care întoarcerea la clasici înseamnă experiment, cercetare, reflectare despre identitatea rol/ actor, explorarea combinaţiilor hibride corp-instrument/ marionetă, ce pune în lumină individualitatea fiecărui actor prin integrarea calităţilor personale în energia colectivă a reprezentaţiei.

© 2007 Revista Ramuri