Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Să nu dispreţuim dispreţul” (3)

        de Gheorghe Grigurcu

Să nu dispreţuim dispreţul. Doi inşi care-şi poartă unul altuia un dispreţ stăpînit pot avea o relaţie întru totul convenabilă printr-un echilibru al acestui dispreţ mutual.

*

„Goliath a fost salvată în urmă cu două luni dintr-o fabrică de produse lactate şi era programată pentru sacrificare. Ea a fost adoptată de o familie din California, care a pus-o pe picioare. În casa familiei are drepturi depline şi s-a împrietenit la cataramă cu unul dintre cei trei cîini ai casei, iar pe unul dintre ei îl consideră mama sa. Văcuţa se comportă şi ca un căţel, stă pe un preş şi îi imită întocmai pe cei trei cîini care au învăţat-o cum să intre în casă şi să se aşeze pe… canapea, la televizor” (Click, 2015).

*

Citesc în Vatra pagini din jurnalul lui A. M., care vădeşte o familiaritate lăbărţată, o deplorare de alţii şi de sine ce nu ajunge la tensiune, ci mult mai curînd la lehamite. Mostre: „Scriu aici ca să mă aflu-n treabă”. „Fond crescînd de nervozitate”. „Nu m-am îndoit nici o clipă că sînt genial, dar nici nu m-am gîndit să mă angajez cu totul în ceea ce scriu”. „Blocaj. Pauză”. „O zi în care iar am lîncezit”. „Am pierdut toată după-amiaza recitind (…) amintirile unor scriitori ruşi din prima jumătate a secolului (între care Pasternak şi Kaverin) – o lectură cumva îndobitocitoare”. „Scuza literaturii – zero!”. Un dezgust „inteligent”, care avînd aspiraţia subtextuală de-a duce undeva, tocmai prin asta nu duce decît mereu previzibil, la sine însuşi. O pastă lipicioasă a unor (auto)consilii sastisite, în care din cînd în cînd se înfige stiletul elegant al unui sictir. Exersat în refuzul „seriozităţii”, autorul rămîne cu grimasa unui început care nu mai începe, a unei porniri pururi blocate, dar îşi turează neîncetat motorul, aşa, pentru a fi auzit.

*

„Orice aş explora, găsesc urmele unui poet care a fost acolo înaintea mea” (Freud).

*

Cum notam şi altădată, există o netă deosebire între memorie şi amintire. Pe cînd memoria e obiectivă, de factură mecanică, o adiţionare informă de date aspirînd la exhaustivitate, amintirea e subiectivă, selectivă, reţinînd ceea ce e intuit ca esenţial în planul sensibilităţii. Tinzînd a se ficţionaliza, ea răspunde unei nevoi de fabulos a fiinţei. E o formulă similiestetică a vieţii lăuntrice. Dacă memoria se bizuie pe încrengăturile aleatorii, pe relaţiile de tot soiul cu existenţialul în materia sa ce se răsfaţă în abundenţă, amintirea se „economiseşte” singularizîndu-se. Năzuieşte la statutul unor unicităţi. Instituie un gol în jurul fiecărui episod al său, aidoma unei creaţii. Odată plăsmuită, nu mai acceptă compromisuri cu lumea. Se contopeşte cu fiinţa ca un dublu specular al acesteia, sub specia intemporalităţii.

*

Adaptarea: factor al unui mister viclean, care sfidează forţa şi inteligenţa spre a se strecura în durată. O ocolire a naturii fără concursul ascuţişurilor spiritului, încercînd a-i mima finalitatea dăinuirii. „Nu supravieţuiesc speciile cele mai puternice, nici cele mai inteligente, ci acelea mai uşor adaptabile” (Darwin).

*

În Bangladesh există o lege care permite autorităţilor să aresteze elevii cu vîrste mai mari de 15 ani care copiază la examene.

*

Oare de ce se sinucid multimilionarii? Supoziţie: „În viaţă există două tragedii. Una e să nu obţii ceea ce doreşti. Cealaltă e să obţii” (G. B. Shaw). Plinul malefic? De ce nu? O gelozie a absolutului? De ce nu?

*

Ins de-o abundenţă fizică flască, parcă ostenită prin rodajul unor griji minore, dar care înc㠄nu cedează”. Asemenea unui slujbaş care, fără a fi bătrîn cu adevărat, s-a retras în tihna domestică. Citeşte în continuare, scrie mediocru ca de obicei, cu o rîvnă de şcolar tardiv, căci ambiţia nu l-a abandonat. Dimpotrivă, poate e mai aprigă acum, cînd nu mai e captiv al ocupaţiei sale de-o viaţă. Pofteşte ca-n juneţe să ajung㠄cineva”. Livrescul său trudnic, tangent la condiţia-i de semidoct, are ceva din tipologia ticăită a cinovnicului. E onctuos cu cei de care are ori socoteşte că ar putea avea nevoie, pe o scară tradiţională, funcţionărească, pentru a avansa în grad. Pe ceilalţi îi omite cu o aversiune resentimentară, ascunsă atît cît cer uzanţele. Cînd are prilejul, nu se dă în lături de-a le aplica ghionturi care ţin de natura sa frustă. Cîteodată îl cuprinde totuşi un sentimentalism primar, aidoma unui geamăt. Scînceşte preţ de cîteva clipe. Dar se reculege deîndată. Revine la fizionomia pe care i-o ştim, de-o astuţie fermă, gata a face încă faţă lumii.

*

Concepe un întreg, stabilindu-i halucinat detalii inepuizabile, înainte de a-i trasa liniile generalităţii.

*

„Arta înseamnă să creezi ceva din nimic şi să-l vinzi” (Kafka).

*

„Da! A fi ascuţit, inteligent, matur, a fi «artist», «gînditor», «stilist» doar pînă la un anumit punct şi a nu fi niciodată prea mult, iar din acest «nu prea mult» a făuri o forţă egală tuturor forţelor foarte, foarte intense. A-ţi păstra în faţa fenomenelor gigantice propria dimensiune umană. A nu fi în cultură nimic mai mult decît un ţăran, decît un polonez, dar nici chiar ţăran şi polonez a nu fi prea mult. A fi liber, dar nici chiar în libertate a nu fi în exces. În asta constă toată dificultatea” (Witold Gombrowicz).

© 2007 Revista Ramuri