Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Lecţia narativă despre poezie

        de Gabriel Nedelea

Din moment ce „poemul se desfăşoară într-un domeniu mai bogat al funcţiilor noastre de mişcare, ne cere o participare mai aproape de acţiunea completă, în timp ce povestirea şi romanul ne transformă mai degrabă în subiecte ale visării şi ale facultăţii noastre de a fi halucinaţi” (Paul Valéry, Cuvânt despre poezie, 1927). Găsesc că este o mare provocare ideea de „lecţie de poezie” şi faptul că profesorul nu poate să antreneze saltul dintre cele două dimensiuni literare altfel decât povestind.

Condusă de Andrei Codrescu, Lecţia de poezie devine ceea ce virtualmente şi în mod ideal era sortită să devină, literatură. În mod interesant, cartea, care a luat naştere din relatarea unui curs de introducere în poezie la o universitate americană, nu depinde de convenţiile vreuneia dintre speciile literare, dar nu pentru că autorul îşi propune în chip postmodernist acest lucru, ci fiindc㠄materia” i-o cere. Discursul se desfăşoară pe două planuri: pe de o parte, discursul ţinut în faţa studenţilor, care devin personaje şi coautori, pe de altă parte, discursul care-i este propus cititorului opului; cel din urmă îl conţine pe primul, dar le este „ascuns” cursanţilor. Cartea are un nucleu narativ care se constituie prin achiziţionarea celor zece „instrumente ale poeziei”: „1. Un carneţel de note în care să-ţi scrii visele./ 2. Un stilou Mont Blanc (primiţi o notă mai mare dacă stiloul i-a aparţinut lui Madame Blavatsky)./ 3. O monedă chinezească sau o piatră, pe care să o ţineţi în buzunar şi să o frecaţi între degete./ 4. Frecventarea locurilor în care poţi auzi lucruri pe care le vorbesc alţii./ 5. Reportofoane minuscule, binocluri şi microfoane microscopice./ 6. Un omuleţ în adâncul minţii./ 7. Un Tovarăş-întru-Duh./ 8. Capacitatea de a fi hipnotizat./ 9. Foi mari de hârtie făcută manual, un teanc de jumătate de metru./ 10. Un abonament la televiziunea prin cablu” (p. 18). Pentru a face deliciul degustătorilor de subtilităţi narative, Andrei Codrescu interzice, printr-un amendament la folosirea celui de-al cincilea instrument, înregistrarea şi reproducerea celor petrecute în sala de scurs, fiindcă acţiunea, livrescă, inter- şi metatextuală, va fi chiar corpul cărţii care se scrie, iată, parcă în timp real.

În jurul punctului al şaptelea al acestui decalog se va coagula „povestea”, fiecărui participant căutându-i-se un poet care să-i devin㠄Tovarăş-întru-Duh” (TID), voce interioară şi parte a conştiinţei poetice. Este, astfel, formulată şi intriga, fiindcă fiecare împerechere este un pretext pentru rememorări şi incursiuni în biografia şi bibliografia poetului însuşit de fiecare dintre cei treisprezece studenţi. Împărţirea este aproape arbitrară: se ia antologia Poemele Mileniului, volumul al doilea, editat de Jerome Rothenberg şi Pierre Joris, este introdus criteriul potrivit căruia numele poetului trebuie să înceapă cu aceeaşi literă cu care debutează numele cursantului. Opţiunile sunt, astfel, limitate, iar alegerea este dirijată de profesor în funcţie de prima impresie pe care i-o creează participanţii, conştient că luptă cu prejudecăţi anchilozante, care deformează orice încercare de manifestare poetică: „Dar dacă îi lăsam să scrie ce voiau, în loc să insist asupra gravităţii mortale a artei pentru care optaseră, n-ar fi scris decât despre sinucideri şi omoruri în masă. Nu e nimic rău dacă devii deprimat prin experienţă. Eu nu făceam decât să împiedic să devină macabri prin prefăcătorie. Or fi ei tineri, dar nu sunt mai presus de stoarcerea de emoţii din traume închipuite” (p. 54). Lecţia de poezie este, aşadar, o lecţie a găsirii autenticităţii, a dezinhibării, a trecerii dincolo de spectrele pseudo-culturale moştenite.

Succesiunea episoadelor este liniară prin prisma respectării ordinii alfabetice, dar ramificaţiile secundare descriu o formă narativă neregulată, cu expandări autobiografice şi eseistice, cu implicarea cursanţilor în calitate de personaje sau, pentru secvenţe foarte scurte, de naratori. Prezenţa însăşi a unora dintre cei prezenţi devine poveste în sine: „Sylvia Minneaux! am strigat./ O fată înaltă se ridică din bancă. Sylvia era atletică şi vioaie, purtând pantaloni strâmţi pe fund, călare pe elefant, cu capul ras la piele de un bărbier Punjabi din secolul al XIX-lea. Ei, poate nu chiar aşa, dar era statuară, cu sprâncene negre care se îmbinau deasupra a doi globi cafenii ce se roteau aprig. M-am frecat la ochi. Mi se părea greu de crezut să o fi trecut cu vederea până acum” (p. 140). Această descriere determină, pe căi poetice explicate numai în parte, alegerea poetului pe care să-l poarte ca pe un daimon pe parcursul anului, alegere oarecum prin contrast, se pare: „Prea rar studenţii de la cursul de Poezie sunt atât de maiestuo’i în ţinută şi atât de dintr-un alt timp. Sunt mai degrabă aplecaţi către neglijenţă, carenţe de somn şi proteine, chipuri palide, tenuri explozive, libidouri mustind. În faţa mea aveam o imagine a sănătăţii cu nume franţuzesc, gata să-şi primească tovarăşul fantomatic, poate un Minotaur, sau un Monstru, ceva care să înceapă cu M, orice, dar suficient de mare cât să-l poată înghiţi pe Marte. Şi era furioasă pentru că îi era foame” (ibidem.). Dar această frumuseţe trebuie contaminată, virusată cu poezie, alterată: „Henry Michaux! am tunar. Henry Michaux lua mescalină şi a scris Mizerabilul Miracol, toate mari realizări cu M, şi numele lui, ca şi al tău, are la final blagoslovite, dacă nu chiar tumultoase, ape! A fost şi un Meşter al poeziei franceze, un Mascul!/ – Îl iau, spuse scurt Miss Minneaux şi se aşeză brusc în pupitrul strâmt, care vibră mult timp după ce trupul atinse lemnul” (ibidem.). I-o fi rezistat Syilvia lui Michaux? A îngurgitat ea toate acele tensiuni neo-suprarealiste? I-au afectat, oare, „sănătatea”? Nu voi da înainte cu imaginaţia.

Dezamăgiţi vor fi cei care se aşteaptă să găsească în Lecţia de poezie sfaturi, metode sau tehnici de creative writing. Nu despre asta este cartea, ci despre o plonjare narativă în spaţiul poeziei, iar virtuozitatea scriitoricească prin care are loc acest salt este un motiv suficient pentru lecturarea ei. Există, totuşi, promisiunea recursului la poiein şi sunt stabiliţi termenii angajamentului poetic. Codrescu nu uită, după călătoriile în lumea poeziei, s㠄se întoarcă la pedagogie”: „Conştiinţa de sine este un lucru minunat dacă sinele este conştient de frumuseţea lui. Dar un sine atât de frumos trebuie să fie sfios? În această privinţă, pisicile ne-au depăşit cu mult. Nu numai că nu au nici un fel de preocupare pentru estetică, dar nici măcar nu se îndoiesc de miraculosul ştiinţei de a poza. Ceva din trupurile lor mlădioase ştie că sunt privite şi că trebuie să arate cât pot ele de bine. Acest ceva este cunoaşterea poetică pe care o deprindem la acest curs” (p. 147). Scriitorul crede, aşadar, într-o pedagogie (tocit cuvânt pe la noi de ştiinţele educaţiei!) a poeziei, în posibilitatea de a fi lucrată şi împărtăşită, de a fi deschisă, mai bine zis, spre celălalt. În naraţiune, cei prezenţi reacţionează la analogia cu pisica şi empatizează: „Tinerele trupuri se îndreptară în bănci, se unduiră, se întinseră. Foamea din ele împinse în faţă sinele animalic”, întărindu-i profesorului crezul pedagogic: „Aşa se predă poezia, am replicat cu oarecare satisfacţie acelor oameni care, în decursul anilor, se îndoiseră de posibilitatea de a preda poezia. În mintea lor, puţine lucruri erau de neatins, dar poezia era unul dintre ele. Ce tare mi-aş fi dorit să aibă dreptate! Din păcate, poezia se preta foarte bine la predat. Apuci de capătul firului din ghemul încâlcit a ceea ce cunoaştem şi tragi: lucrurile se descâlcesc şi asta e poezia” (pp. 147-148). Nu este singura definiţie a poeziei din carte, dar este cea pusă în contextul unui scenariu didactic.

Fără să-i piardă în hăţişuri de referinţe, Codrescu îi transpune pe lectori într-o lume construită literar, cu subtilă erudiţie, elegant㠖 termen devenit atât de necesar şi în fizică, darmite în literatur㠖, care-i apropie pe noii veniţi şi nu-i îndepărtează complexându-i. Această pledoarie generoasă pentru poezie, făcută din vocaţie, poate fi citită ca roman, proză confesională, eseu, jurnal de bord etc. Cei sceptici vor găsi aici importante lucruri despre necesitatea poeziei, dar nu vreo piatră filosofală sau vreo formulă finală. Lecţia de poezie este o carte cu tonus, care propune o formă a readucerii poeziei în cotidian şi, altfel spus, repoetizarea conştientă şi narativizarea continuă a realităţii.

Un prieten al lui Andrei Codrescu, Philip Herter, „credea nesmintit” că trebuie să citeşti cartea potrivită în locul potrivit. Just, numai că există cărţi pentru care mai multe locuri sunt favorabile, spaţii care pot fi încercate şi individualizate prin lectură. Lecţia de poezie este o astfel de carte, citibilă pe o terasă, într-o sală de lectură, pe o bancă etc. Acele locuri vor căpăta o aură literară, vor exista şi dincolo de spaţiul pe care îl ocupă, iar realitatea se va construi bucată cu bucată literar, adică împotriva înstrăinării, oricât de convulsivă ar fi estetica sa.

© 2007 Revista Ramuri