Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Teribila esenţă a geloziei sau despre seducţia prezentului continuu

        de Gabriela Rusu-Păsărin

Romanul Povestea unei iubiri zbuciumate, semnat de Horacio Quiroga, este o provocare de a descoperi, dincolo de un titlu siropos, un univers marcat de tenebre şi indecizii, la graniţa dintre prezentul care infuzează nelinişti şi trecutul care generează amintiri frustrante. Traducerea romanului din limba spaniolă aparţine Laviniei Similaru, cunoscut universitar, care reuşeşte să surprindă cu un firesc al exprimării cursive şi nuanţate de sensurile abia sesizabile ale dublului limbaj „profunda psihologie a iubirii”, esenţa romanului, aşa cum declarase Horacio Quiroga la momentul apariţiei acestei scrieri. Ezitarea de a considera scrierea roman sau povestire aparţine autorului însuşi, care mărturisea, într-o corespondenţă din 1905, c㠄nu va fi un roman, ci o povestire”, iar despre arta sa romanescă făcea următoarea precizare: „…nu sunt încă matur pentru o asemenea lucrare de largă circulaţie”. Ceea ce îl face pe Horacio Quiroga să ezite în autodefiniri este tocmai tendinţa sa permanentă de perfecţionare a formelor şi mijloacelor artistice, tendinţă prin care creşte valoarea povestirilor sale (cuentos sau relatos).

Destin tumultuos, în căutarea propriei identităţi, tentat de trăirea existenţei la graniţa dintre refugiul din faţa vieţii şi pericolele reale ale locului ales pentru a supravieţui, selva, scriitorul este revendicat de cultura a trei ţări, Argentina, Brazilia şi Paraguay. Scrierile sale, încă de la debut, îl apropie de Maupassant, Dostoievski şi, mai ales, de Edgar Allen Poe. Autobiografismul este însă paradigma de reperat în scrierile sale până la finalul vieţii, un final ales, marcat de gestul disperat de a nu suferi de o boală necruţătoare, cancerul, optând pentru sinucidere, bând cianură. Din această perspectivă, a unui prezent zbuciumat, va scrie şi o povestire cu structură romanescă, Historia de un amor turbio, cu evidente note autobiografice şi cu o perspectivă interioară, care schimbă sensul prim al titlului: iubirea nu este numai zbuciumată, este, în fapt, procesul de înstrăinare prin succesiunea a trei secvenţe de „prezent” trăit cu conştiinţa că zadarnică este căutarea iubirii pure. Prin modernizarea formelor artistice, Horacio Quiroga se dovedeşte a fi, alături de scriitorul mexican Juan Rulfo, precursor al marilor maeştri latino-americani de la sfârşit de veac XX, Borges, Cortázar, Márquez. Protagonistul Poveştii unei iubiri zbuciumate, Luis Rohán este un evident alter ego al scriitorului, iar detalii de viaţă personală se vor regăsi ca un fir roşu, liantul dintre o lume romanescă şi una reală, lumi în care Horacio Quiroga trăieşte ca într-un prezent continuu.

Cititorul de azi al scrierii despre iubirea zbuciumată (altfel toate iubirile sunt zbuciumate, linearitatea trăirii sentimentelor ar conduce la platitudine şi convenienţă) are ab initio o reţinere în faţa titlului siropos. Este o subtilă capcană ce ţine de tehnica narativă a maestrului formelor literare condensate (pe spaţii mici, povestiri cu deschideri largi de interpretare post-lectură). Este o analiză în detaliu a sentimentului de dragoste flagelat de gelozie şi un „mic îndreptar de analiză a iubirii”, o iubire tulbure, indecisă, cu efuziuni lirice estompate brutal de conştiinţa unui prezent care separă lumi, vârste, mentalităţi. Naturaleţea, firescul generează seducţia autentică, tandreţea poate să se transforme în compasiune, îmbrăţişările sunt „cu respect plin de tandreţe” (p. 85). Iar dragostea tinerei Eglé pentru Luis Rohán eşuează în sentimente tulburi: „Ea îl strânse cu dragoste profundă şi cu compasiune” (p.93). Este un amalgam de sentimente şi senzualitate la graniţa dintre acceptare şi refuz, cu o descriere a stărilor emoţionale care devin patologice.

Tema celuilalt, apropiere de proza dostoievskiană, va fi exploatată de Horacio Quiroga într-o manieră care îl va identifica drept un maestru al naturalismului: dedublarea, substituirea persoanei pentru a simţi ceea ce a făcut celălalt logodnic, este o autoflagelare, care va duce protagonistul în pragul nebuniei: „Simţi, mai degrabă decât văzu, dezolarea logodnicii sale înmărmurite şi îl văzu din nou pe celălalt, mergând cândva aşa cum mergea el acum, şi pe Eglé care voia să-l calmeze ca pe el în clipa aceea…

– Dar ce ai? gemu Eglé.

Exact asta îi spusese celuilalt!

– Lasă-mă! Strigă, eliberându-se brutal. Nu vezi că înnebunesc?” (p. 92).

Este infernul geloziei la care se ajunge prin „seducţie în luptele dragostei” (p.92) şi efectul, paradoxal, este liniştitor: „a nu fi iubit niciodată conferă mai mult farmec” (ibidem).

Întreaga atmosferă romanescă este construită pe alternanţa stărilor emoţionale într-un „ciclu al îndoielilor”: linişte-tensiune, candoare-gelozie, iubire-ură, compasiune-pasiune. Nu toate sunt antitetice şi în această asociere-disociere stă arta lui Horacio Quiroga.

Pasiune şi compasiune reprezintă geneza teribilei esenţe a geloziei. Este substratul activ, ca un vulcan în aşteptarea momentului propice pentru a erupe, substratul tragicului insidios.

Este definirea dragostei hipersenzoriale pervertită în gelozie. Motorul reacţiilor emoţionale este „perversiunea deductivă”, iar autodefinirea destinului face translarea în déjŕ vu: „Destinul meu dintotdeauna…Să-mi dau seama cât valorează ce am când l-am pierdut deja” (p. 104).

În Decalogul povestitorului perfect, scriere conţinând reflecţiile sale teoretice asupra artei povestirii, lucrare care anticipează Arta de a începe şi arta de a încheia a lui Italo Calvino, Horacio Quiroga argumentează valoarea notaţiilor de la începutul şi de la finalul scrierii: dacă debutul Poveştii unei iubiri zbuciumate plasează protagonistul în zona stărilor contradictorii, între o lume regretată, cea a naturii sălbatice, şi cea a urbanului care îl dezgustă, această imagine comparativă făcându-l „să ducă dorul vieţii de acolo” (depărtările liniştesc, apropierile tulbură), finalul este rezervat unei vechi balade cu valoare simbolică: „Când pământul se îmbolnăvi, văzduhul deveni cenuşiu şi pădurile putreziră din pricina ploii, omul mort se întoarse, într-o seară de toamnă, să revadă ce iubise” (p.111). Este o altă perspectivă a dublului, a celuilalt, la antipod fiind protagonistul care „oftă de satisfacţie” şi care va sta liniştit în lumea sa, reală, izolată în selvă, şi interioară, fără iubire. Dar, fără iubire este liniştea… unui mort, ca în vechea baladă.

Comentariile subversive, perspectiva interioară abandonată uneori în favoarea comentariilor obiective, analiza minuţioasă a construirii şi destructurării stării de fericire prin iluzoriul sentiment al iubirii ce nu este preţuită şi se pierde în tumultul unui prezent continuu, linear şi aplatizant, infuziunile autobiografice şi formularea motto-ului propriei vieţi fac din romanul, microromanul, povestirea sau nuvela lui Horacio Quiroga o capodoperă a genului scurt. Literaturile argentiniană şi uruguayană îi consemnează numele în istoria lor, revendicându-l deopotrivă, iar literatura universală îl va considera, întemeiat, un precursor al marilor maeştri latino-americani de la sfârşitul secolului XX. Mărturisirea dintr-o corespondenţă din 1905 că scrie un roman al cărui protagonist „îmi seamănă aproape întru totul” incită la lectură şi la identificarea elementelor autobiografice, contribuind astfel la redefinirea unui destin şi a unei opere, care îşi păstrează nota de contemporaneitate în orice timp al lecturii.

© 2007 Revista Ramuri