Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Radu Sergiu Ruba

Însoţitoarea

Se ţine de mine la o oarecare depărtare

Ca o asfinţire îndelungă

Oglindită

doar de pleoapele voastre când trece

Căci de aceea simţiţi voi aşa

Un fel de pudoare

Un nod în gât

Şi strângeţi în pumn ofilite

Batistele

Bancnotele

mănuşile

tot ce până astăzi vi s-a dat

Şi vi se va mai da.

Iar după ani

Rana deschisă e-n acelaşi loc

Dar nimeni să tragă înapoi tăişul din ea

Nimeni odată cu lama

Să facă să lucească voia sa.

Iar însoţitoarea se prelinge încet

În pas cu mine

Nevăzută

ghicită doar din încruntările voastre

din tot ce îmi ascundeţi.

Şi din tot ce vă place

că şi plăcerea asta a ajuns o ruşine

şi nu mai poţi să urli de dragul ei.

Vă-ntunecaţi la faţă

vă chinuiţi cu înfrânarea

zilele v-au ajuns un coşmar

vă abţineţi şi-n somn

Când atât de bine v-ar cădea să mă faceţi bucăţi

bucăţi-bucăţele

iar prin asta

spaima voastră de-a sfârşi în lacrimi

să se mai spele.

Daţi mereu din cap că nu îmi vreţi răul

temându-vă şi de mila din voi

Că-n revărsarea ei

v-ar purta atât de departe

că n-aţi mai şti cum să vă întoarceţi.

Iar acolo

Prin străini

s-ar putea să daţi de pomană

împuţinându-vă şi aducându-vă aminte

că fiecare zi se umple cu o pâine

nu ca aici

cu hârtii

care sunt calde

nu proaspete ca pâinile

Căci sunt aceleaşi hârtii

Ajutându-ne să existăm

am fi nimic fără ele.

Şi nu mai avem nevoie pentru însoţire

decât de umbra depărtării

care să şteargă de pe faţa noastră

nu de pe una singură

ci de pe toate feţele

orice urmă

ca nimeni să nu ne mai caute.

Dedicaţia

Mi s-a dedicat o poezie.

M-am speriat.

Era de bine.

Scria acolo că eu vorbind

De dragul frumuseţii

Debitez doar neadevăruri.

Asta ca lumea să mă asculte

Să nu plece de lângă mine.

Aşa i-aş ţine eu pe mulţi alături

Inventând noian de întâmplări

Cu oameni şi cânturi

Cu oraşe vii

Şi cu fantome tot vii.

Şi zice poemul închinat mie:

în cuvintele orbului

iubita lui ca o umbră nemiloasă

e atât de frumoasă

Că-ţi vine îndată să porneşti în căutarea ei.

Te opreşti însă după zile şi nopţi.

Aburul dintre tine şi ea

e atât de des

Că pasul tău şi ochiul se scufundă.

Aşa stau eu

Cu poemul dăruit în braţe

Scoţând din vorbe fumul prin care

Oameni veniţi să mă mai iscodească

Se ciocnesc între ei

scrâşnesc din dinţi.

Se abţin cu greu

Dar îmi zâmbesc

Siliţi de noaptea ce nu mai coboară.

Rugăciunea

Cum stă neclintită pe banca din faţa blocului

Cu mutra ei scufundată

Ai crede că se roagă

Iar dac-ar fi să se ridice în picioare

s-ar dezdoi cu banchetă cu tot

ca să rămână ţintuită pe lemn.

Se roagă, ai zice,

Îşi imploră în tăcere zeul

Îl cheamă

Iar el vine pe neştiute

Nevăzut

Câtă vreme ea se prăbuşeşte în ţărână

A spălarea picioarelor lui.

Care însă nu se opresc

Şi nu e mână în jur

Să zugrăvească icoanele mersului

Ca şi lui să i se-nchine omul

Şi câte zări atinge

Tot atâtea să-nalţe biserici.

Ai zice că vorbeşte-ntr-adevăr cu cineva

După cum i se mişcă buzele

Acolo jos

În praf

Şi după cum nimic nu se aude.

Nu i se aude o şoaptă

În schimb se vede

o umbra cum curge din ea

Prelingându-se pe sub băncuţa de lemn

Şi îngroşându-se

Cu fălcile larg desfăcute

Şi pumnul meu spart

În dinţii ei de aramă.

Foşnetul hârtiilor

M-au ascultat. M-au transcris. M-au memorat.

Glasul mi l-au sigilat

În nişte blocuri de gheaţă.

Mi l-au arătat.

E ca un fluture în chihlimbar

Parcă ar bate din aripi.

M-au ascultat

stafie să par de cuvinte

Doar de cuvinte.

Mi le-au săpat pe nişte discuri nerotitoare

în stare a mă ridica în aer

dar nu la cer.

Discurile de altădată se roteau.

Aveau o gaură la mijloc

Şi se uitau cu toată gaura la tine

Iar în jurul ochiului aceluia

Se învârteau ca-n jurul soarelui.

M-au ascultat din naosurile lor secrete.

De la distanţe mari

Au pus urechile pe mine

Zi şi noapte

Ca să nu le scape nimic.

Simţeau că foşnesc indescifrabil.

Foşneam o sumă mare de bani

Fata nu scotea un suspin.

Îi lua iar banii dispăreau în adânc.

Frumuseţile sale de fiară

Lăsau în jur numai abisuri.

Iar naosul urla la mine:

Că ce-am urmărit prin asta

Că e un cod la mijloc

Să le dezvălui cifrul până mâine

În caz contrar...

A fost o coală de hârtie

Un poem

A foşnit îndelung

Ea l-a citit

Apoi l-a înghiţit într-o clipită.

Au pus urechea pe mine

Şi-au culcat timpanele şi peste ea.

Zbierau mereu că ei ştiu totul

Au oameni

Au unde invizibile şi au corpusculi

de ce nu mărturisesc de bună voie?...

Îi ascultaseră şi ei toţi iubiţii

voiau să mi-i dea pe o listă

s-o strâng cu uşa

să nu mai foşnească cu alţii.

Erau în stare sub tortură

Să-mi smulgă poemul înghiţit demult

Să smulgă şi-nghiţiturile ei

De floare carnivoră

Cu versuri picurându-i pe buze

Singurele boabe de sânge

Pe care nu le devoră.

© 2007 Revista Ramuri