Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Liviu Ioan Stoiciu

Ascultând ecoul

Sunt puşi în genunchi să sărute pirostriile şi mâna

naşilor: ea e îmbrăcată în

nour, în superba rochie de mireasă a mamei mamei mirelui,

nour de materie aflată în stare primordială, el

e îmbrăcat în semeţia

bisericii înlăuntrul căreia, dacă doreşti, poţi să te urci

până în deal să admiri satul, ascultând

ecoul c㠄se cunună robul

lui Dumnezeu” şi să târăşti, mai departe, după tine, pe

bolta cerească, din aramă, rămăşiţele

unei corăbii

misterioase, filosofând despre miez –

în moduri diferite…

Lasă, te spânzuri mâine

Neliniştile ţi-au împletit în jurul gâtului

o nouă funie de spânzurătoare.

Nelinişti

şi tufe de liliac înflorite pe maldărul de bălegar

uscat, în ograda casei

bătrâneşti – mirosul tufei de liliac te salvează, azi.

Lasă, te spânzuri mâine. Îţi

zici: Boule, stai suit pe scaun, înnebunit de nelinişti,

cu funia în jurul gâtului şi nu

te mai hotărăşti, acum s-a găsit liliacul

să înflorească, mâine

va înflori iubita ta… Recunoşti. Te mulţumeşti să

te tângui numai. Nu

eşti decât o păpuşă în mâinile

căutătorilor de glorie,

cerşetori – ei te-au împins la extrem. „Gloria

noastră? Doar naivitate şi

fum”.

Te urci pe umerii anticilor să vezi mai departe,

dar neliniştile…

Nebunie

Atâta lume o ia razna: când va veni şi rândul

meu? Se buluceşte

la Spitalul 9: o masă informă, cu ghimpi, gâlme,

frunze de brusture pe cap, împotriva

insolaţiei, canini de lup înroşiţi, rădăcini de cartof

la subsuori, cu pietre scoase de la

rinichi, cât pumnul, găurite, legate la gât, cu

tot felul de cărnuri atârnate… Te

salut: ai venit şi tu să laşi o urmă pe lumea

asta? Sunt în vizită. Ai

rezervat salonul celor ce se vor azvârli în

hău. În hăul dinlăuntru,

bine?

A întors spatele acestei lumi – care îi

întoarce dispreţul, la rândul ei. Azi nimeni nu-l ascultă:

opreşte-te din avânt! Răneşte-te, pune-ţi

sare pe rană… Nu,

ne pare rău, nu eşti destul de nebun.

Întinde numai mâna

Culege flori sălbatice şi întinde mâna să-i

mângâie când pe Cel Rău,

când pe Cel Bun, în poiana Cabanei Nemţişor, ar

fi trebuit să se întoarcă din

drum. Nu huli! Diavolul şi Îngerul – „de la Mănăstirea

Sihăstria, de pe pereţi” – te însoţesc

pretutindeni, oricum:

le simţi jugul pe grumazul tău

trudit? După ce ai coborât din scăldătoarea Sfintei

Teodora, în care ţi-ai clătit

sufletul, numai piatră peste piatră. După ce

ai ieşit cu toate gândurile

brusc înfrigurate din peştera Teodorei, în care Teodora

a trăit 60 de ani, la capătul

cărora arde candela… Îşi înăbuşă zbieretele. Acesta

e misterul venirii tale viitoare.

Sfătuit de călugărul de la Schitul Sihla, în plin

canon: „Să nu te mai întorci

la propriul sine”! Nu? Că unde eşti, Doamne? Sunt

în florile

sălbatice, azi, îi răspunde. Eşti acasă, aici, Doamne?

Sunt, întinde numai mâna să mă

atingi…

Culege flori sălbatice.

Închide ochii şi vede

Ameninţătoare, lasă în urma ei cruci, desenează

cruci cu şampon şi cu sare, cu

untdelemn, zahăr şi cu ce se mai găseşte, la

întâmplare, e grăbită, nervoasă,

deşi n-o identifică nimeni, varsă găleţile cu apă, vrea

să nu treacă neobservată, te deoche, numai

aşa se explică de ce mi-a

fost azi atât de rău, a trecut pe lângă mine sau

prin mine, iată de ce e în stare

o femeie normală, o fi blestemată. Dar de unde ştii

că e femeie? Poate e demon.

Vede un film. Ridică din umeri, închide naibii

televizorul că te tâmpeşti. Dar

nu e televizor, e un supraveghetor. Că vine

apocalipsa. Aude

o voce stricată: e vorba de lanţul

dinlăuntrul minţii tale, el trebuie rupt. Închide

ochii şi vezi:

vremea s-a învechit prea tare…

Sângerez

Am un vis. Miroase a putreziciune. Că s-a întors

cenzura, nu-mi mai arde de nimic. Să

trăiţi! Vă simţiţi mai

puternic muşcând din muşchii mei? Scuipaţi

aici. Nimic de zis, ne-am

întors de unde am plecat. La jocul cu măşti. Ăsta

e canibalism. Care nu înseamnă

nimic. Ba e cancer…

Noul cenzor mestecă mărunt: lumea

nu se poate întinde la mai mult decât spun eu –

e filozof. „Lumile

ordonate sunt inegale, când mai mari, când

mai mici, unele lumi cresc,

altele înfloresc şi altele decad”, stă cu ochii

în gol. Îl înjur în gând de mamă

şi-l întreb, strigând: pot

să mă întind să mor? Să mă las de tot-tot-tot,

inclusiv de scris şi de citit? Că

sângerez urât… Îmi sugerează să scriu un bileţel: „Am

murit de inimă rea, ca

un prost”. Bă,

sângerările se autocenzurează, nu se lasă de tot-tot-tot,

nici de scris şi nici de citit. Vrei

să te integrezi în jumătatea moartă a neamului? N-ai

decât! Stai la rând:

să torn plumb şi să-ţi ghicesc viitorul…

Un păcat mic

Acesta este un păcat mic, zice tânărul rob – şi-şi ridică,

deasupra capului, cuţitul însângerat,

după ce şi l-a înfipt în inimă şi l-a scos icnind, căzut în

genunchi. În faţa oglinzii dulapului. Ce

am vrut să demonstrez cu asta, Moşule? Că sunt îndrăgostit!

Linge sângele de pe cuţit, „are gust bun”. Aici,

unde domnesc plecăciunile pe

covoare roşii. Fapta mea vine din trecutul mai îndepărtat,

care mocneşte sub cenuşă. Matale

ştii toate aceste lucruri mai bine ca mine: te rog, deschide

fereastra! În duh.

Moşul îşi face cruce: eşti martor la întoarcerea

ciocârliilor acum, fiule, către cine vrei să te îndrepţi? Oprit

la lumina tremurătoare a unei candele.

Ciocârliile te vor călăuzi, oricum, greşit – trei zile

mai târziu. Să trimiţi o telegramă,

dacă ajungi, că:

„Am sosit la Moscova, totul e bine”.

© 2007 Revista Ramuri