Îmi amintesc o ºtire senzaþionalã care fãcea prima paginã a presei scrise la începuturile televiziunii: o mirã (adicã o imagine de control) a unei televiziuni britanice rãtãcise câteva zeci de ani prin spaþiu (un fel de gol, un fel de nepãsare a planetelor) ºi se lovise ºi se reflectase de corpuri, pânã revenise în prezent, putând fi recepþionatã de televiziune.

Ne putem imagina, ba chiar calcula, distanþa astronomicã parcursã de buclucaºa imagine, dacã înmulþim numãrul anilor scurºi (de la nãscutul întâmplãrii pânã la prezent) cu viteza luminii, în kilometri pe secundã.

Prima mea asociere (eram pe atunci adolescent) a fost aceea cu proza sudamericanului Bioy Casares „Invenþia lui Morel” - o genialã (ºi fermecãtoare) poveste a gesturilor care nu înceteazã sã bântuie timpul, poveste din care ieºeam cu imaginea unui prezent cu totul imprevizibil, ce putea fi oricând destructurat ºi recompus la loc, dacã astfel de bucãþi dizidente de realitate ar fi putut fi adunate.

(Într-un mod alarmant, inconºtient ºi difuz, tot la asta mã gândesc de câte ori mi se pomeneºte despre Parusia, un fel de a doua venire nu a lui Isus, ci a gesturilor noastre nesãbuite, prin care am contribuit la un inconºtient prezent, care ar veni parcã deodatã peste noi, cu forþa revãrsatã a unui fluviu, inundându-se imobila clipã în care stãteam indolenþi ºi precar.)

Ei bine, în aceastã lume în care separaþia dintre mitic ºi profan e cât se poate de concret delimitatã (îmi amintesc difuz o poveste în care unul dintre eroi chiar coboarã cu o ombilicalã frânghie în lumea cealaltã), zeii au o problemã: pentru a „supravieþui”, sunt dependenþi de faptele noastre.

Fãrã trup, fãrã consistenþã, fãrã vizibilitate sau atribute, zeii au o nevoie vitaminicã de actele noastre pentru a dura. Adorã ca pe un aliment sãþios aceastã livrare pe care o facem, acþionând (în numele lor), sãvârºind fapte pe care le contorizeazã într-o virtualitate ce face ordine ºi care devine locusul de unde izvorãºte prescripþia legicã.

(Îmi ºi imaginez plãpânzii zei trãgând pe nas aerul rarefiat ca fumul de lumânãri al strãduinþelor noastre, spre efemerele, dar nu lipsitele de consecinþe, fapte.)

Abia târziu am înþeles pomenile pentru morþi: un adevãrat ospãþ al zeilor, care se dã celor duºi pe altã lume, la intervale repetate, fãcându-i sã parã din nou generatori de consecinþe, vii.

Pentru a înþelege cu mai multã acurateþe de ce acþiunea noastrã simplã e atât de importantã: ba ospãþ al zeilor, ba pomanã pentru morþi ori suport pentru ranforsarea efectivã, fizicã a timpului, trebuie sã simþim reticularitatea prezentului. (O entitate la fel de spongioasã ºi goalã, ca materia cu distanþele sale astronomice dintre nucleul cel dur ºi rãtãcitorii ºi hymericii electroni).

Iar pentru aceasta, trebuie sã avem viziunea separaþiei metafizice a douã lumi. Una, a faptelor împlinite, în care trãim, care ne orienteazã existenþa, fãcându-ne sã trãim într-un singur timp, ce nu mai poate fi întors înapoi. (Ireversibilitatea: o expresie condensatã, vectorialã a dramei. Asta ar putea fi trista noastrã notã de platã pentru privilegiul de a schimba prin acþiune faptul împlinit, cel care se bucurã de o teribilã stabilitate ºi legitimitate primarã).

A doua este lumea posibilului, din care zeii ne încurajeazã, neputincioºi în act direct, ca niºte bãtrâni cicãlitori fãcând galerie, de pe fotoliile lor paralitice, unor tineri alergând pe terenul de sport...

În copilãre, adoram poveºtile vii, mai bine spus evocãrile pe care ceilalþi le fãceau asupra trecutului. Era un amestec din fapte necunoscute, care se petrecuserã cu un oarecare timp înainte ca eu sã fi existat, împreunã cu unele cu care eu chiar fusesem contemporan. De pildã, unii îºi evocau pãrinþii, trecutul, sau armata.

Ceea ce mã surprindea era o augmentaþie flagrantã a întâmplãrilor, dusã pânã la inexactitate, într-o complicitate care mã lãsa perplex.

Înaintaºii erau întotdeauna mai buni ºi puternici decât nevolnicii din prezent ºi niciodatã, dar niciodatã, ei nu vor putea fi egalaþi. Se construia o mitologie ad hoc, cu acceptul complice al celor participanþi la aceastã hermeneutizare colectivã, ca un ritual.

Lipsa de susþinere a unei astfel de poziþii mã nedumereºte ºi azi. Pe de o parte, cel care vine nu poate, nu are abilitatea sã îl înlocuiascã pe cel vechi. Cel vechi, care era deja consacrat de forþa zdrobitoare a faptului împlinit (imaginea reflectatã a gesturilor sale va fi ajuns deja pe cine ºtie ce planetã de care se va fi ciocnind), pãrea veºnic, iar cel nou, care era un nevolnic, avea o singurã ºansã: aceea a unui vinovat paricid.

Noua generaþie e lipsitã de mijloace: la liceu sau la facultate ni se spunea de fiecare datã umilitor cu cât suntem mai slabi decât cei ce ne-au precedat, pe de altã parte trebuia sã aderãm la adevãrul comun cã „lumea e în progres”. Dacã era aºa, lumea n-ar fi trebuit sã meargã înainte, ci înapoi, sau eu cel care l-am înlocuit pe cel vechi eram deja mai bun prin simplul fapt cã existam. Continuam sã fim þinuþi într-o stare vinovatã, ilegitimi, ca într-o continuã foame.

Cum nu te poþi opune tendinþei generale a mitologizãrii trecutului, singura ºansã era sã aderi ºi tu la acest joc. Sã însemne asta încã o probã de ireconciliabilã tensiune la care eram supuºi?

Urmãream cu sufletul la gurã finalele competiþiilor sportive: mai instructive ºi evidente erau parcã cele individuale, de tenis, sau box. Cât de autorizat pãrea campionul! ªi cât de neputincios ºi lipsit de mijloace era cel care voia sã îi ia locul! (Aceste lucruri mi-au revenit în minte mai târziu, când era vorba de niºte dictaturi care mie mi se pãreau de-a dreptul comice, copilãreºti: un dictator modern cerea contracandidaþilor sãi certificat medical psihiatric, pentru cã numai un nebun putea sã concureze împotriva lui. Câºtiga mereu cu nouãzeci de procente. Restul de zece erau în sfera patologiei, anormalului.)

Pomenind cu o oarecare afecþiune (orice lucru, chiar ºi o nenorocire cu care te familiarizezi începe sã aibã funcþiunea unui balsam) despre fantomele lui Morel, extraordinar este felul cum expresia, imaginea, impresiunea actului se situeazã în aceastã poveste.

Spuneam cã prezentul, odatã dus, nu dispare aºa pur ºi simplu. Gesturile noastre se pot înregimenta într-o anume reticularitate, care la rândul ei impresioneazã lumea zeilor, creând astfel premisele împlinirii a altceva. Faptele se dispun într-o condiþionalitate care face ca unele gesturi sã le cearã pe altele, aºa cum ritualitatea miºcãrilor într-o slujbã religioasã e un dozaj cât se poate de eficient ºi exact.

Odatã consumat, prezentul începe sã reverbereze în tot soiul de reflexii, creîndu-ºi prin asta un soi de proliferare ce-i dã o veºnicie ciudatã, în alteritate.

Gesturile noastre rãtãcesc ca o coregrafie amplã ºi reverberaþia, imaginea lor se loveºte de astre. Nu mor. Asta îi dã gestului, prin imaginea sa, un soi de indestructibilitate. (Mai târziu, am observat cã tot aºa fãcea ºi Adam cel cãzut ºi tot aºa îºi construia fiecare propria mitologie. Un bun prieten din copilãrie mi-a spus ceva surprinzãtor pe patul de moarte: „nu îþi face probleme, bãrbaþii sunt nemuritori”, o frazã pe care n-am înþeles-o decât târziu ºi abia pe jumãtate.)

Faptele perpetueazã o complicitate ascunsã, o relaþie metafizicã privilegiatã cu expresia: odatã ce gestul s-a produs, a ºi cãpãtat un frate geamãn, un duplicat în exterioritatea cea plinã de posibil. Vom constata cã moartea e un truc al momentului, cã definitivul ºi dispariþia sunt anulate prin infinitezimalul momentului.

Expresia: fantoma aceea din „Invenþia lui Morel”, mira care cãlãtoreºte ciocnindu-se de aºtri, cea mai comunã reþetã a nemuririi.