Înaintez cu greu într-un text despre Jurnalul lui Virgil Ierunca. Scrisul din nou nu-mi merge. Este duminică şi, cu toate astea, la ora 16 trebuie să fiu la radio să particip la o emisiune consacrată... Chinei! Răspund, fără niciun rost, la tot felul de solicitări care-mi mănâncă timpul. Ce am eu cu China? Nici măcar bani nu rezultă de aici, fiindcă radioul nu mai plăteşte colaborări. Pierdere de vreme şi atât.

Am fost la Sinaia, la colocviul despre roman, a doua ediţie, după ce prima, de anul trecut, s-a desfăşurat la fosta vilă a lui Ceauşescu din Bucureşti. În centrul colocviului, Breban, fireşte, enervat, ca şi la celălalt colocviu, că Manolescu, deşi invitat, nu a venit. Acum, încă mai rău, nici Eugen Simion n-a venit. A fost în schimb E. Reichman, plimbat de colo-colo de N. B. ca o mărturie, extrem de grăitoare, a filosemitismului său ardent. În Contemporanul, din nou, în două numere, reflecţii despre problema evreiască, întoarsă pe toate feţele, în timp ce C.V.T. adună liniştit voturi.

Altfel, a fost plăcut la Sinaia, deşi am stat mai tot timpul prin şedinţe. Abia într-o după-amiază am ajuns până în parcul Cazinoului. Cândva, la Sinaia mă simţeam foarte acasă.

Am terminat de citit imensul roman Revoluţia al lui Dinu Nicodin. O aventură care se ţine minte, cum spune I. Simuţ, editorul şi prefaţatorul cărţii.

Am scris pentru radio o cronică despre enormul roman al lui Nicodin, iar acum voi mai adăuga vreo două pagini, să iasă un articol pentru România literară. Chiar şi aşa, rămân pe dinafară o mulţime de lucruri de spus despre carte.

Încerc să amplific textul despre Revoluţia şi constat cât de greu îmi este să reiau ceva ce am scris altădată într-un anume fel. Scurtări mi-e uşor să fac, dar să adaug văd că nu prea pot. Totuşi, trebuie.

Am citit Jurnalul suedez al Gabrielei Melinescu, volumul 1. Voi scrie în Ramuri despre această carte atât de frumoasă. Pe lângă atâtea altele, m-a emoţionat prin referirea pe care Gabriela o face la mine şi la Geta, la bucuria care a încercat-o, cândva, aflând că am „acceptat” (cum n-aş fi făcut-o?) să-i scriu prefaţa la Ceremonia de iarnă. Despre G., aceeaşi bucurie la apariţia Bobinocarilor, pentru care ea s-a luptat la editură.

Ieri, Sfinţii Mihail şi Gavril, ziua mea. Felicitări de la diverşi. Totodată, şedinţă de Comitet Director la Uniune, să facem listă cu propuneri pentru decoraţii. Emil, în ultimele zile ale mandatului, vrea să decoreze oameni de cultură. Şedinţă amuzantă. Ulici citeşte propunerile lui, printre care Prelipceanu şi Uricaru. Aceştia sar imediat să se recuze. Eu intervin: – De ce vă recuzaţi acum, astea sunt propunerile Uniunii. Dacă vă decorează, refuzaţi atunci, astea nu-s decât propuneri şi puteaţi să nu fiţi de faţă când se fac. Ei, nu şi nu, să nu fie propuşi. Îl întreb pe Uricaru: – Spune domnule, în fond de ce nu vrei, care-i motivul? Îmi zice că el e anarhist, că nu recunoaşte statul, deci nu poate să primească decoraţie de la un stat pe care nu-l recunoaşte. Am luat spusele lui drept o glumă. Cum nu recunoaşte statul? Nu este şef, după cât ştiu, peste lectoratele româneşti din străinătate? Nu fusese şi ataşat cultural la Atena şi mai apoi în Italia? Acolo nu reprezenta statul? Atunci? Mai degrabă cred că şi el şi N.P. ştiau că Ulici oricum îi trece pe listă. Ceea ce s-a şi întâmplat.