Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un important scriitor discret

        de Gabriel DIMISIANU

Mă refer la Pavel Chihaia, scriitorul rămas azi aproape singur să reprezinte așanumita generație literară a războiului, pierdută și regăsită. În 2007 Pavel Chihaia a împlinit, cu discreție desăvârșită, 85 de ani.

Tot anul trecut, către sfârșit, editura Paideia și Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc i-au tipărit lui Pavel Chihaia simultan trei volume, cuprinzând proză, eseuri, fragmente de jurnal, articole și studii de istoria artei, mărturisiri literare și politice, comentarii diverse. Impunătoarea ofertă editorială ar fi putut să genereze un eveniment în spațiul nostru cultural. Faptul nu s-a întâmplat, discreția însoțindu-l pe scriitor și în această împrejurare care nu era una chiar de toate zilele.

Aproape totul m-a interesat în cele trei volume și în chip special secțiunea din primul care include succintul roman Hotarul de nisip, nuvela Fuga în paradis, câteva secvențe de jurnal (din 1956-1957), câteva texte memorialistice și confesive (Cearta sufletului cu trupul, Începutul vieții și tinerețea mea).

Romanul Hotarul de nisip, scris în 1952-1954, publicat parțial după 1990 în revista „Jurnalul literar“, este a doua piesă din proiectata trilogie dobrogeană a lui Pavel Chihaia, Blocada fiind prima. Despre a treia piesă, până acum nescrisă, aflăm de la autor că ne-ar fi întors în trecutul dobrogean îndepărtat și l-ar fi evocat pe Ovidiu la Tomis, în vremurile „în care marele poet al Antichității străbătea zilnic țărmul orașului, în așteptarea iertării și a triremelor romane“.

Dar să revin la Hotarul de nisip, o narațiune scrisă în anii 50 și care ne proiectează în acea întunecată perioadă. Un roman scris de Chihaia fără gând de publicare. Literatură de sertar cu alte cuvinte, literatură de felul aceleia despre care s-a spus că nu a prea existat în România. Iată că a existat totuși.

Hotarul de nisip este o fâșie simbolică între „țara întunericului marxist și marea liberă“. Cheia acestei interpretări ne-o dă autorul însuși într-un text confesiv în care vorbește despre „spațiul tomitan și creația mea“. Să fugă, să evadeze din „țara întunericului“, aceasta e problema-obsesie a tânărului Lucian, unul din eroii cărții, „prizonier între cele două lumi pe hotarul de nisip“. Și alții vor să fugă, să spargă încercuirea, noua blocadă instituită nu de război, ca în romanul anterior, ci de abandonarea, de lăsarea noastră de către vesticii capitularzi la discreția sovieticilor. Lucian, Dron, Werner, Lala, eroii tineri din Hotarul de nisip, sunt captivii unei lumi în care se „simt singuri, părăsiți, uitați“, pândiți la tot pasul de primejdii, lume ostilă și terifiantă, cu anchetări la Securitate, cu scoateri cu forța din locuințe, cu arestări, cu încercări de opunere reprimate brutal. Sigur că s-a mai scris despre teroarea din România anilor 50 („obsedantul deceniu“), dar Chihaia este printre puținii care au făcut-o din interiorul epocii și nu retrospectiv, prin filtrarea amintirilor și din documente. Hotarul de nisip este în sensul cel mai propriu o carte trăită.

Epic vorbind, romanul are o structură complexă, cu încrucișări de perspective, cu folosirea unor tehnici care vor deveni monedă curentă, la noi, abia în proza anilor 80. Personajele, de pildă, schimbă păreri despre romanul în care ele însele figurează și pe care noi tocmai îl citim. Sub aspectul semnificațiilor, finalul este totuși neașteptat de luminos. Cei trei tineri însetați de libertate evadează pe mare cu o ambarcație clandestină, trimisă anume pentru ei. Reușesc astfel să se salveze, iar „hotarul de nisip“ devine „o legătură cu lumea civilizată către care noi ne îndreptăm“. Nu spun că nu vor fi existat în realitate cazuri de evadare izbutită, dar încheindu-se astfel romanul parcă pierde din dramatism.

Parcă în replică, nuvela Fuga în paradis, axată pe aceeași temă a evadării din infern, este dramatică în întregul ei. Și aici este vorba de trei tineri care vor să se salveze prin evadare, fără a reuși însă niciunul. Strecurați în cala vaporului care transporta ciment în Suedia, doi mor striviți de sacii răsturnați peste ei în timpul furtunii, iar al treilea scapă viu dar e debarcat în primul port de escală și retrimis în România unde va face pușcărie zeci de ani.

Tema evadării (izbutite sau eșuate) stă în firească strânsă relație cu tema exilului, de asemenea prezentă, cum era de așteptat, în scrierile lui Pavel Chihaia, în textele sale memorialistice dar nu numai, în articole și interviuri. Despre felul cum apare ea la autorul Blocadei, trăitor el însuși în exil multă vreme, poate însă cu alt prilej.

© 2007 Revista Ramuri