Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Despre subiecte triste, cu bucurie

        de Nicolae Panea

Subiectul despre care voi scrie următoarele rânduri este moartea. Nu este o meditaţie despre moarte, ci una despre victoria asupra ei prin carte, o victorie asupra ei prin şcoală, prin tradiţie.

După 1990, marele, sobrul, tristul subiect al funerarului a fost recuperat de etno-antropologia noastră într-o grabă ameţitoare. Graba era la fel de mare precum fusese tăcerea din jurul lui în perioada comunistă. Această grabă avea explicaţii multiple, o lume dispărea pe zi ce trece şi, odată cu ea, obiceiuri, credinţe, feluri de a gândi, o generaţie de specialişti cu un simţ al recuperării aproape dureros, o altă generaţie cu o intuiţie a subiectelor majore, evident, tineri specialişti care gândeau domeniul plecând de la alte repere, moartea fiind pentru ei esenţial. Aceste generaţii au dedicat cărţi, simpozioane, congrese acestei teme. Încetul cu încetul, s-a conturat o tanatologie românească. Evident că şi această tanatologie, ca, de altfel, întreaga noastră etnologie contemporană, s-a construit neomogen. Specialiştii veneau din domenii diferite, istorie, filologie, antropologie culturală, teologie, sociologie, folcloristică, discursurile pe care le practicau erau atât de diverse încât consistenţa domeniului se coagula prin însăşi această diversitate, care acţiona ca o imensă şi roditoare aluviune epistemică. Această diversitate a polarizat rapid două filoane reprezentative, cel istoric şi cel etno-folcloric, aşa că metodele şcolii de la Anale, transferul osmotic de documente, date, viziuni, s-au impus de la sine. Aş putea spune azi, ca un participant la acest fenomen încă din anii 1990, când scriam o disertaţie la Bordeaux cu această temă, că impunerea acestei direcţii de cercetare a reprezentat pentru etnologia românească un fel de şcoală în care s-a deprins o metodă a interdisciplinarităţii, în care viziunea despre ceea ce înseamnă cultură populară s-a schimbat, în care documentul oral şi cel scris au fost reevaluate şi refolosite. O şcoală care a atenuat teribilismele şi a promovat temeinicia unor cercetări, care a impus o serie de nume, pe care nu le amintesc aici doar din teama de a nu uita vreunul prin cotloanele memoriei, care a schimbat metode şi concluzii. Un singur aspect nu a putut schimba, un aspect cultural şi social, verificat peste tot în lume, că dincolo de riturile specifice fiecărei culturi, dincolo de imaginile lumii de dincolo, create de fiecare civilizaţie şi care pot fi uneori foarte diferite, un liant rămâne invariabil: niciunde în lume moartea nu se opune vieţii.

Cristina Bogdan ţine să ne reamintească acest adevăr într-o carte fenomenală, Moartea şi lumea românească premodernă. Discursuri întretăiate. Venind dinspre filologie, elev preferat al regretatului Dan Horia Mazilu, Cristina Bogdan este posesoarea unei metode unice în tanatologia contemporană românească, sinteză a literaturii române vechi, istoriei şi imagologiei (acele discursuri întretăiate pe care le aminteşte în titlu!). Rezultatul este un fel de antropologie istorică, înrudită cu studiile mentalitariste, pe care Alexandru Duţu şi Ştefan Lemny le încercaseră la sfârşitul secolului trecut. Metoda aceasta s-a construit cu timpul, fiind anunţată de articolele scrise până acum, de cărţile editate, de conferinţele susţinute cu o pasiune a subiectului şi cu un umor care ştergea şocul cultural al confruntării cu o astfel de temă. Cartea nu este un exemplu de interdisciplinaritate, ci o nouă viziune despre domeniul cercetat, o viziune integrată, în care diversitatea se topeşte în unitatea culturii. Aşa se face că fiecare capitol din cele opt ale cărţii este dedicat unei alte realităţi referenţiale, unui alt tip de „text” care reflectă moartea. De la ideea de perisabilitate a existenţei în lumea românească premodernă, o lume devastată de ciumă, o lume care construieşte contra-măsuri culturale, rituale, magice, religioase, din capitolul al doilea, în care dominante sunt documentele istorice, teologice şi folclorice, autoarea trece în capitolul următor la conturarea unui univers funerar, din perspectiva dublă a mărturiilor propriei culturi şi a literaturii de călătorie a străinilor ce au trecut pe la curţile domneşti româneşti, ca, în capitolul al patrulea, discursurile literare să devină sursă de reconstituire a atmosferei, a ritualului, a filosofiei existenţiale, a concepţiei despre existenţă şi post-existenţă, literaturitatea acestor capitole lasă locul, în următoarele, picturalităţii. Capitolele al cincilea şi al şaselea sunt ample arheologii în iconografia cu subiect tanatic din ţările române, arheologii puse în evidenţă şi de materialul imagistic foarte bogat şi impecabil redat tipografic, inserat la sfârşitul capitolului al cincilea. Capitolul al şaptelea duce ideea de arheologie într-o sferă recuperatorie şi detectivistică, în acelaşi timp, căci autoarea reface traseul istoric şi chiar existenţial al unor fresce cu subiect funerar în pagini de o acribie impresionantă, amintind momentele tragice ale distrugerii lor sau ale decupării sau ale repictării unora.

Cartea Cristinei Bogdan ne aminteşte cu încântare că o linie de descendenţă ştiinţifică, ce coboară spre Hasdeu şi Gaster, Cartojan şi Bianu, nu a fost părăsită de savanţii tineri ai României şi că, vorbind despre moarte în cartea ei, profesorul bucureştean proclamă bucuria victoriei vieţii, ca şi când ar modifica troparul pascal într-o altă formă culturală, cu carte pre moarte călcând.

© 2007 Revista Ramuri