Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








În viaţă m-a încântat existenţa iubirii

        de Constantin Lupeanu

Interviu realizat de Peter Sragher cu Constantin Lupeanu,

directorul Institutului Cultural Român din Beijing

– În luna august, 2016, aţi primit un important premiu în China, şi anume Premiul „Special pentru Carte”.

– Am citit de curând Orele astrale ale omenirii de Stefan Zweig, în traducerea impecabilă a lui I.M. Ştefan, unde apare ideea că în atelierul tainic al lui Dumnezeu (cum spune marele german Johann Wolfgang von Goethe) se pregătesc zile sau ore sau clipe dramatice care imprimă un anumit curs vieţii, soarta unui individ sau mersul istoriei. Eu am avut parte de asemenea impulsuri, fie în alegerea studiilor, fie în componente esenţiale ale vieţii. Prin urmare, aş spune că acest premiu este ca un veşmânt nou, de o croială specială, cu un anume colorit, de vreme ce vine din China. Urmează (oare?) un premiu românesc de recunoaştere a întregii mele opere, traducere şi literatură originală. Mi s-a şoptit că cineva ar fi făcut chiar un demers la Academie. Nu am amănunte. Eu cred în clipa aceea astrală!

Premiul mi s-a oferit mie şi desigur că l-am primit cu bucurie, însă el are semnificaţie pentru ceilalţi, pentru lume, pentru mediile literare din China şi România. Este un premiu pentru România şi rog să-mi fie permis să-l dedic sinologiei româneşti, cu atât mai mult cu cât în acest an se împlinesc 60 de ani de la întemeierea studiilor de chineză la Universitatea din Bucureşti, unde am studiat şi eu.

– A fost apreciată şi munca dvs. de sinolog, dar şi cea de promovare a literaturii şi culturii în China.

– În privinţa laturii de apreciere a muncii, a calităţii activităţii mele, îl chem drept martor pe profesorul universitar Din Chao, în prezent Directorul unui Institut de cercetare a literaturii est-europene. Domnia Sa a publicat la Editura Literatura Poporului din Beijing, în anul 2006, un tratat de 290 de pagini, format mare, academic, intitulat: O istorie a relaţiilor literare chino-române/Zhong Luo Wenxue Guanxi Shitan. Pe cincizeci de pagini, autorul prezintă perioada 1965-1989, cu adevărat benefică în ceea ce priveşte traducerile din literatura chineză. Mirei Lupeanu (1944-2006) şi lui Constantin Lupeanu le sunt dedicate 12 pagini din cele 50, pentru cele trei duzini de traduceri şi creaţii originale. Citat: „În deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut, Mira şi Constantin Lupeanu s-au lăsat absorbiţi de literatura chineză şi de cărţile clasice chineze. Fie că au citit, au studiat cu migală lucrări originale sau au tradus, rapiditatea şi cantitatea sunt impresionante. Din confruntarea, prin punerea faţă în faţă a traducerilor cu textele originale, calitatea este, putem să afirmăm, bună şi de înalt nivel. Opera lor, nu numai că a impulsionat promovarea şi cuprinderea, acceptarea literaturii chineze în România, dar, în acelaşi timp, a hotărât locul şi prestigiul soţilor Lupeanu între sinologii români” (pag. 127). Referindu-se la calitate, profesorul Ding Chao foloseşte o expresie buddhistă, shang cheng, termen care desemnează Mahayana, Marele Vehicul, şi care, folosit în afara religiei, vizează o împlinire supremă.

– Aţi studiat sinologia la Universitatea din Bucureşti. Cum de v-aţi apropiat de limba şi cultura chineză?

– Impulsul mi l-a dat o simplă carte de poezie. Poetul Al. Stamatiad tradusese din germană un mănunchi de poezii din perioada dinastiei Tang. Am fost aşa de impresionat, încât am spus că vreau să învăţ limba chineză, ca să le pot citi în original. Într-un fel, a fost iubirea mea constantă pentru poezie, care mi-a determinat cariera. Cum m-am apropiat de China? Din bibliotecă în bibliotecă. Cum să vă spun, la Beijing, până să se deschidă bibliotecile publice chineze (în anii revoluţiei culturale erau închise), eram unul dintre scormonitorii rafturilor bibliotecilor franceze şi britanice. Căpătasem acces la lucrări despre care citisem, dar care în România ori nu existau, ori erau la câte un fond interzis publicului. Astăzi, Biblioteca Beijing este o impresionantă instituţie de gen, prin fondul de carte, dotare şi sediu. După încheierea studiilor la Universitatea din Bucureşti, aceste trei biblioteci s-au constituit în tot atâtea universităţi fără diplomă.

Literatura chineză este ca o câmpie înmiresmată, multicoloră, care se întinde dincolo de orizontul vederii şi înţelegerii noastre. De ce spun asta? Pentru că eu n-am făcut altceva decât să aleg dintr-o epocă sau alta, ca şi cum, copil, ai alerga siderat printr-o poiană de luna mai şi ai culege, de ici-de colo, câte o floare, una mai specială decât alta! China este un izvor nesecat de cultură şi de civilizaţie. Cultura Chinei este bogată, profundă, plină de originalitate. Ea a crescut izolată de lume, în interiorul unui zid (chinezesc!), iar ceea ce este surprinzător – cândva se vor găsi sinologi români să scrie, se va vedea că ea a cunoscut, cu secole mai devreme, aproape toate curentele literare şi artistice pe care Europa le-a creat de la Renaştere încoace!

– Care a fost profesorul de la facultate pe care l-aţi apreciat în mod deosebit la catedra de chineză în timpul studiilor? De ce?

– Eu şi colegii mei care am format grupa de chineză, George Timcu, Amarilli Avram, Ruxandra Marinescu şi Mihaela Guga, am iubit-o pe Toni Radian, prima profesoară româncă de limba chineză, pentru profesionalism (deşi eram abia a doua grupă de limba şi literatura chineză), pentru dăruire şi nobleţe sufletească. La fel l-am iubit şi pe profesorul Ma, detaşat de la Beijing pentru câţiva ani, cu care am făcut curs practic şi limba veche.

Eu am beneficiat la Universitatea din Bucureşti de profesori cum vor mai apărea pesemne peste un veac: G. Călinescu, Tudor Vianu, Ion Frunzetti, Henri Dona. Erau cursuri facultative, venea cine voia, rămânea cine iubea. Lecţii ale distincţiei şi erudiţiei. Mai târziu, în minister, Mircea Maliţa ne-a învăţat pe noi, tinerii diplomaţi, cum să citim – se referea la lucrările de ştiinţe politice şi diplomaţie; de la el am învăţat ce înseamnă rigoarea, disciplina şi necesitatea de a nota orice fragment de gând.

Pentru mine însă, deasupra tuturor, stă prof. univ. Toni Radian, cea care ne-a format cu răbdare şi încredere.

– Nu este uşor să construieşti un institut, cu atât mai puţin în China. Institutul Cultural Român din Beijing poartă amprenta dvs. Cum aţi reuşit să înnodaţi realţiile culturale cu sinologii, dar şi cu institutele, universităţile din China?

– Institutul Cultural Român de la Beijing şi-a deschis larg porţile în vara anului 2015. O inaugurare cu mare pompă şi cu multe speranţe la nivel oficial şi cu dorinţa noastră, a celor trei slujbaşi, de a face în aşa fel încât să trezim interesul prietenilor chinezi, fie că este vorba de filmul artistic – foarte apreciat în urmă cu câteva decenii –, de poezia, proza şi piesele de teatru, de artele plastice, iar la acest din urmă izvor artistic nu putem uita că doi mari maeştri români, Brâncuşi şi Baba, au fost învăţători pentru generaţii de artişti ai Chinei moderne. În China există un departament care se ocupă şi sprijină activitatea institutelor culturale din China, am efectuat vizite protocolare, de prezentare a nou-născutului Institut al României şi informare în privinţa existenţei noastre, în mediile de cultură, mass-media etc. şi, este adevărat ceea ce spuneţi, am înnodat relaţiile personale de prietenie şi cooperare în spiritul prieteniei româno-chineze cu oameni de cultură chinezi cu care am lucrat ani de zile. Acţiune greu de derulat, în primul rând din cauza distanţelor într-un oraş cu peste 21 de milioane de locuitori, întins pe zeci de kilometri. Noroc că sediul Institutului Cultural Român din Beijing se află în centru, peste drum de MAE, la câteva sute de metri de Ministerul Culturii ş.a m.d. Cel puţin cu aceste câteva instituţii centrale luăm legătura uşor. Aş vrea să vă spun un lucru care merită atenţia noastră, a tuturor. Pornind de la mentorul naţiunii, Confucius, o ţară este un sumum de indivizi şi de familii. Existenţa unor persoane şi familii de substanţă determină valoarea, stabilitatea ţăryii. În consecinţă, cooperarea noastră de succes se realizează mai cu seamă prin legăturile personale. Ele garantează rapiditate în decizii, siguranţă, durabilitate. Şi noi lucrăm cu instituţiile oficiale, însă trebuie să recunoaştem că legăturile personale dau vigoare şi încredere activităţilor menite să aducă la cunoştinţa poporului chinez arta, cultura care reprezintă România de azi.

– Vă rog să ne descrieţi acţiuni culturale pe care le-aţi gândit, unele punctuale, altele pe termen lung?

– Evenimentele culturale sunt alese şi organizate de institutul nostru şi au, desigur, aprobarea din ţară pe linie financiară şi privitor la valoarea lor estetică, de reprezentare etc. Ce să numesc? Acţiunile de la târgul de carte de anul trecut şi din acest an, cu un real impact de imagine şi eficienţă, trei spectacole de teatru: Tristan Tzara, Matei Vişniec, Horia Gârbea, concerte ale unor muzicieni de talia unor Al. Tomescu, Horia Mihail şi Gabriel Croitoru, Matei Rogoz, rapsodul Ion Creţeanu sau Marius Mihalache, soprana Andreea Soare etc. Pe termen lung, menţinem legături de lucru cu marile edituri, cu revistele literare importante, cu uniunile de creaţie, iar un exemplu edificator ar putea fi un proiect de schimb anual a câte cinci-şase scriitori, pe genuri literare, începând cu poezia, cu scopul ca atât scriitorii români, cât şi cei chinezi, să îşi cunoască traducătorii şi editorii, organizat în parteneriat cu Filiala Bucureşti – Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România în vederea atingerii în acest fel a unor performanţe în editarea de carte românească în China – pe noi acest aspect ne interesează! Avem nu puţine asemenea proiecte pe termen lung, amintim celebrarea pianistului Dinu Lipatti printr-un turneu în China de sud şi altele.

– Aş dori să ne exemplificaţi o serie de scriitori români care au apărut cu sprijinul ICR – Beijing într-un an şi câteva luni de când s-a înfiinţat instituţia pe care o conduceţi ?

– La această întrebare se cuvine să evidenţiem existenţa în China a unor traducători literari de excepţie, cum sunt domnii Gao Xing, redactorul şef al revistei Literatura străină, Dong Xixiao, profesor universitar şi prodecan la Universitatea de Limbi Străine, decanii de vârstă Xu Wende , Zhang Zengxin, Zhou Mingde (a tradus mai cu seamă pelicule artistice), Feng Zhichen şi alţii. Prin efortul lor, în primul rând, am avut publicate romane de Gabriel Chifu, Florin Lăzărescu, poezii de Marin Sorescu şi Nichita Stănescu (în curând), antologia Poeziei româneşti contemporane, aforisme de Lucian Blaga şi Valeriu Butulescu. Semnalăm şi apariţia recentă a unei a doua ediţii a lucrării enciclopedice România, 400 pagini. Prodecanul Dong a scris o lucrare de adevărată semnificaţie şi valoare practică: Gramatica limbii române contemporane! Dintre cele opt cărţi româneşti traduse în limba chineză, lansate în luna august 2016 la Târgul internaţional de carte de la Beijing, unde ţara noastră a fost oaspete de onoare, vă rog să notaţi că cinci au apărut în acest an!

Dar în afara apariţiilor editoriale, scriitori români au conferenţiat sau au oferit recitaluri în Beijing şi în provincie. Unul dintre aceştia sunteţi Domnia Voastră, cu nu mai puţin de trei recitaluri de poezie în română, engleză, chineză, Eugen Uricaru, căruia îi va apărea în curând un roman în traducere chineză, Ion Andreiţă, criticul literar Felix Nicolau, Bogdan Hrib etc. Suntem la început de drum, solicităm înţelegere, iar noi promitem că vom creşte în anul care vine cât alţii în zece. Era să uit, regizorul Corneliu Porumboiu a fost aclamat în Shanghai şi Beijing şi pregătim un Festival Cristian Mungiu.

– Cea mai mare parte a existenţei dvs. este legată, pe de o parte, de legăturile României cu China şi promovarea imaginii României, o imagine corectă în această mare ţară din Asia.

– Recunosc că a fost o chemare a momentului. Exact când am terminat facultatea, a avut loc o apropiere a României de China: politică, economică. Ministerele, centralele industriale aveau nevoie de vorbitori de limba chineză. Aceasta a însemnat că cei care studiau limba chineză erau angajaţi în Bucureşti, cu şanse de specializare în China. Am evocat cândva clipa ajungerii la Beijing, după ce părăsisem Bucureştiul chiar înaintea aterizării la Băneasa a avionului prezidenţial al generalului Charles de Gaulle. În avionul nostru mărunt, care făcea cursa Bucureşti-Moscova şi retur se afla poeta Gabriela Melinescu şi îmi amintesc cum Nichita Stănescu, tânăr, în luna mai, 1968, ţopăia pe pistă, se ridica pe vârfurile picioarelor, încerca să ajungă la hublou, să atingă geamul dincolo de care stătea cuminte pe scaun iubita lui din acea vreme.

În toţi anii mei de diplomaţie, eu am fost consilier cultural şi de presă şi am coordonat traducerea şi tipărirea literaturii române în China. A apărut atunci din senin o aripă de înger, un om dedicat cărţii – dl. Zhang Zengxin, astăzi pensionar. Lui îi datorăm apariţia în anii ’70 şi ’80 ai secolului trecut, la Editura Literatura poporului, a clasicilor literaturii române. Zhang, absolvent al secţiei de limba şi literatura română, repartizat la editură datorită capacităţilor sale intelectuale, s-a zbătut, a alergat după aprobări, a susţinut valoarea literară, a recomandat traducători literari de calitate. România îi este îndatorată dlui Zhang.

În anii mei de început la Beijing, în China, nu era vorba de o imagine culturală a României. Abia începusem să ne distingem, politic, din aşa-zisa familie a ţărilor socialiste. Actul politic din Aprilie 1964 a avut rezonanţe prelungi. O imagine culturală a ţării noastre a început să se contureze începând cu turneul „Ansamblului de cântece şi dansuri al armatei“, condus de un muzician de mare rafinament, generalul Dinu Stelian, în anul 1971. Timp de o lună şi jumătate, o sută şi ceva de artişti români au avut spectacole în oraşele Chinei, din capitală până în sud la Guangzhou-Canton. Ca ataşat cultural, am însoţit ansamblul, egalat ca răsunet abia prin seria filmelor artistice româneşti realizate de Corneliu Leu la Casa de filme pe care o conducea.

– O operă de căpătâi însă a fost o carte monumentală, şi anume traducerea operei filosofice fundamentale pentru cultura chineză, bazele Taoismului, un volum masiv şi foarte valoros, care, de altfel, a şi fost premiat de Filiala Bucureşti – Traduceri Literare a „Uniunii Scriitorilor din România” la sfârşitul anului 2014….

– Permiteţi-mi să-mi exprim încă o dată recunoştinţa pentru premiul acordat de Filiala Bucureşti – Traduceri literare. A fost primul meu premiu primit de la USR. Cartea premiată, Părinţii sistemului filosofic Taoist, 688 pagini, format mare, academic, este o crestomaţie, cu precizarea că adună textele complete ale celor trei mari filosofi taoişti chinezi, Lao Zi sau întemeietorul, Lie Zi, esotericul, şi Zhunag Zi, rafinatul, dublat de un munte de erudiţie, care a dat substanţă acestui curent filosofic, dezvoltat la câteva secole în religie. Scriam atunci că filosofia taoistă pare a coborî din mituri, are multe faţete esoterice, exaltă vidul, non-acţiunea, însă pe fond, deşi contemplativă, se dovedeşte a fi raţională, cu mare putere de atracţie. Atât textele filosofice, cât şi religia oferă căi de pefecţionare a fiinţei umane, a vieţii pe pământ. La Cartea lui Lao Zi despre Tao şi Virtute am lucrat împreună cu Mira ani lungi, în primii noştri ani în China, întâi din bucuria de a descoperi o asemenea lume şi apoi avizi de cunoaştere. Lucrarea, încărcată de notele noastre, a zăcut mult, deoarece prima variantă era gata prin anii ’80. În 1991 am definitivat o versiune românească demnă de a fi tipărită. Ea a apărut însă abia în 1997. I-am pus atunci laolaltă, pentru prima oară în lume, pe cei doi titani ai gândirii chineze, Lao Zi şi Kong Zi – Confucius. Prietenii chinezi au fost şocaţi, pentru ca mai apoi să ne dea dreptate şi n-ar fi exclus să găsim mai devreme sau mai târziu o lucrare similară tipărită în China. Lie Zi a fost tradus de Adrian Daniel şi tipărit în 2010. Cu Zhuang Zi s-a repetat oarecum scenariul Lao Zi. Din meditaţiile şi istorioarele sale am publicat în timp prin revistele literare. Aici ni s-a alăturat Adrian Daniel şi, practic, el a terminat lucrarea, publicată mai întâi separat, în 2011. În anul 2013, ne-am luat inima-n dinţi şi am plătit noi editarea, dar trebuie să recunoaştem că am primit ajutor substanţial din partea Doamnei Raluca Tudor, patroana Editurii şi tipografiei Rawex Coms, care a semnat viziunea grafică şi tehnoredactarea computerizată. O îmbrăţişăm şi pe această cale pe editoarea poate cea mai cultă şi mai elegantă din Bucureşti.

– După atâţia ani, cum aţi putea caracteriza poporul chinez, dar cultura şi civilizaţia lor?

– În viaţa viitoare să fiu câine, să te slujesc! Aceasta este o expresie populară care scoate în evidenţă gradul înalt de recunoştinţă al chinezului. L-aş apropia pe chinez de olteanul care-şi dă haina de pe el pentru un prieten adevărat. Eu i-am cunoscut pe chinezi a fi politicoşi, îndatoritori, exacţi în expresie, ţinându-şi cuvântul dat şi, mai presus de orice, cărturari adevăraţi.

– Mă gândesc, aţi trăit o viaţă de om. Dacă ar fi să-mi spuneţi trei lucruri, ce v-a impresionat mai mult în exsitenţa dvs.?

– Botezul, nunta şi miracolul vieţii – naşterea.

– Ce v-a încântat mai mult în viaţă?

– Existenţa iubirii. Sub orice manifestare.

– Ce v-a întristat mai mult în viaţă?

– Mai mult şi mai mult mă întristează minciuna şi prostia. Tristeţe mergând spre revoltă. Am şi acum în jurul meu oameni fără minte şi mincinoşi notorii, dar din care se revarsă o mândrie ţâfnoasă, după proverbul: Prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul! Tristeţe mergând către plâns, la constatarea că oameni proşti, care mint aşa cum respiră, urcă în ierarhia socială, fiind susţinuţi de un partid sau de altul. Ce poezie superbă a scris Ion Pribeagu despre prostie! Este creaţie doldora de adevăr uman. Sub masca glumei se ascunde o Golgotă de plâns!

– Nu privim acest dublu moment aniversar, primirea importantului premiu din China, dar şi împlinirea a 75 de ani de viaţă, drept un sfârşit de carieră. Ce planuri de viitor aveţi în calitate scriitor şi de sinolog?

– Eu am început să scriu de mic. Eram în clasa a treia când am scris o poezie despre haite de lupi care se revarsă asupra unui sat. Pentru mine, scrisul este un fel de a fi, o descoperire a eului, a trăirii autentice, o redefinire a adevăratei mele alcătuiri umane.

– Dacă un critic literar este un poet ratat, un traducător de literatură ce este?

– Traducătorul de literatură este un scriitor modest din fire, un copil căruia îi lucesc ochii în faţa unei capodopere şi se sacrifică, amână crearea propriei sale opere şi se dedică transpunerii altor creatori în limba sa maternă. Lucrez de la o vreme la o istorie a civilizaţiei Chinei. Munca a fost nu o dată întreruptă din cauza cerinţelor cotidiene. Cum oare să scăpăm de presiunea imediatului? vă întreb. Eu fiind toată viaţa slujbaş la stat m-am văzut obligat să mă supun ordinelor împărăteşti! Nu va fi o simplă prelucrare a unor date îndeobşte cunoscute în ceea ce priveşte cultura chineză. Am în vedere să prezint ce vede şi cum vede un român din lunga şi nestăvilita istorie a unei civilizaţii care se susţine prin ea însăşi. Mai am pe masa de lucru un roman scris pe jumătate, o piesă de teatru în două părţi, unde partea a doua nu vrea să se închege cum trebuie de câţiva ani buni… Am şi o idee bună pentru un al doilea roman poliţist.

– Aţi împrumutat câte ceva din modul de a fi al unui intelectual chinez?

– Preţuirea cărţii. Uneori, renunţ la toate plicticoasele cerinţe diurne şi caligrafiez. Posed cele patru comori ale caligrafiei: pensulă, hârtie xuanzhi, călimară din piatră sculptată, tuş.

© 2007 Revista Ramuri