Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Tâmpitopole

        de Nicolae PRELIPCEANU

Ceea ce se întâmplă de vreo doi-trei ani în București mă face să mă refer din nou la Caragiale. Nu că Nenea Iancu ar fi scris despre străzi desfundate ca să fie asfaltate și lăsate așa cine știe cât, despre aglomerări de automobile (nici n-avea cum), despre mijloace de transport în comun în care anunțul electronic și sonor minte cu nerușinare inducând în eroare pe oricine nu cunoaște traseele, despre furtul mărunt generalizat practicat cu asiduitate de casierele de la marile magazine sau de vânzătoarea de ziare din Gara de Nord, despre trotuarele nou asfaltate cu denivelări pentru a crea, parcă într-adins, bălți de netrecut când plouă, despre construcția de metal și becuri din Piața Unirii căreia nu știu de ce i se spunea brad, cel mai înalt brad din Europa etc., despre ura șoferilor RATB împotriva clienților, despre ura tuturor împotriva tuturor, despre... despre... atâtea altele. Nu, doar că el, într-o serie de articole din „Ghimpele”, a numit destul de pe ocolite capitala noastră, a lui vreau să spun, Tâmpitopole.

Nici că i s-ar potrivi mai bine capitalei europene de azi un alt nume. Cu palatul acela dement de pe Uranus, visul nu mai puțin dement al unui descreierat, cu parlamentarii săi hoțomani de chirii și de câte și mai câte altele, cu minciunile pe care le proferă politicienii dar și mai toți ceilalți, cu necinstea exemplară care domnește la toate nivelele, încât un om cinstit este privit cu suspiciune. Sigur, sfera noțiunii de Tâmpitopole este mult extinsă astăzi, iar cele enumerate mai sus chiar exced cu mult ceea ce își va fi imaginat autorul „Scrisorii pierdute” când a pus pe hârtie cuvântul. Dar el este atât de atașant pentru un om care a avut nefericirea de a se naște în România și a trăi în București, încât nu m-am îndurat să nu vi-l comunic. În rest, mereu aceleași manifestări demne de edilii unui oraș care se cheamă Tâmpitopole: când vine iarna se sperie ca de o surpriză majoră, când plouă iarăși la fel, când nu se întâmplă nici una nici alta găsesc ei de ce să se sperie, ce să-i facă să nu reușească să-și facă datoria.

Mă întreb cu spaimă cum ar trebui să se numească țara adusă la stadiul de a se supune lui... Tâmpitopole. Caragiale, vorbind foarte pe ocolite, de invadarea Europei de către chinezi – în jurul lui 1900 își putea permite – îi numește pe locuitorii aceia, nici mai mult nici mai puțin decât – scuzați – tâmpiți. Chiar așa, cu italice în edițiile de azi, cel puțin în ultima, imitația, cu greșeli de tipar originale, a celei de la Paris, Pléiade. Sigur că, în cele din urmă, supuși unui asemenea tratament și necutezând să se scuture de jugul acesta, oamenii ajung, într-un fel, chiar tâmpiți. Cu sau fără italice. Dar de tâmpit s-a ocupat să ne tâmpească regimul comunist cu asupra de măsură și, în prea multe cazuri, dintre care nu puține azi în fruntea țării, a reușit. Dar se mai vântură destule creaturi ale mașinii de tâmpit comuniste și prin mediile mai „de jos”, cum ar fi printre scriitori, printre alți artiști, ca să nu mai vorbesc de ziariștii de azi, unii născuți mult după ce mașina fusese, în principiu, sfărâmată. Dar ei, acești născuți post-comuniști, abia par cele mai perfecte creațiuni ale ei. Ca în atâtea cazuri, tragice dacă e vorba de oameni, când femeia care naște moare, dar copilul nău-născut supraviețuiește. Cam tot așa și cu mașina comunistă de de-civilizare și tâmpire generalizată, care a reușit să creeze exemplarul ei cel mai apropiat de perfecțiune abia după ce ea a fost distrusă. Distrusă, în principiu, deoarece, să o recunoaștem, metodele ei sunt risipite difuz „în lumea nouă începută”, vorba lui Păstorel Teodoreanu.

Tâmpitopole! exclam când văd pretinsele analize în cazul accidentului acelui ministru care nu s-a grăbit să-și declare greșeala la poliție în cele 24 de ore permise. Tâmpitopole! exclam când văd nesfârșitele știri cu cârnați și sarmale din jurul Crăciunului. Atâția cârnați nu s-au perindat prin casele oamenilor din România sau ale românilor din Spania ori Italia care au antene digitale din România nici măcar când cu cazul Remeș, iarăși prilej de analiză aprofundată (sic!) acum câteva luni, dar nu multe. E drept, atunci erau în principal caltaboși sau în variantă mai neaoșă de la Divertis „cârtaboși”, amintind cumva de efectele inefabile ale celebrei epopei românești, „Țiganiada”, pe care o neglijăm în continuare, deși, poate, ar fi timpul să o proclamăm operă națională, așa cum Eminescu e poet național. Sau, cine știe, operă întemeietoare, operă ctitoritoare. Recunosc, cuvântul din urmă sună aproape la fel de barbar ca româna crainicilor de televiziune, cărora nici nu li se mai spune crainici din cauză că azi cititorii de știri au devenit vedete, modele pentru tineret, cel puțin ca sume de bani încasate lunar, așa că îl retrag. Propun în schimb ca Ion Budai-Deleanu, marele autor al „Țiganiadei”, să fie trecut printre ctitorii patriei, că printre cei ai literaturii române este deja, e drept doar în ochii câtorva cunoscători. Dar pentru literatură, care nu e produs de masă, ajunge. Cred că operă demnă de Tâmpitopole, dacă am ajuns aici, este și unificarea celor două cuvinte: massă și masă, greșeală demnă de locuitorii unor asemenea picioare de plai și guri de rai.

Măi, dar ce departe am ajuns de la simpla enumerare a pericolelor care te pasc într-un Tâmpitopole modern, la care creatorul cuvântului, Ion Luca Caragiale, nici nu visa! Și încă ar mai fi multe de spus, mai toate în sprijinul reîntemeierii vechii și secretei numiri a metropolei noastre (din moment ce are o... „Bibliotecă metropolitană”, care nu e a Mitropoliei, ci a orașului, o fi metropolă; în fond finalul cuvântului e tot din grecește, ca în cazul invenției lui Nenea Iancu!).

Tâmpitopole, plai minunat, poluat de automobile și mai ales de locuitorii săi, tâmpiți sau, dimpotrivă, geniali, cel puțin la bancuri și iresponsabilități „artistice”. Păi ce, e de colea să vezi nepăsarea cu care se tăvălesc ei în mizeria de zi cu zi a capitalei noastre, pregătindu-se să voteze alți și alți primari, care să le ofere aceleași delicatese urbane și, mai ales, suburbane? Să fie un blestem, să fie un destin? Uneori, constat, destinul ajunge să coincidă cu blestemul. Dar asta înseamnă ca altcineva să ne fi croit destinul! Scuzați, blestemul. Ceea ce, să o recunoaștem, ne-ar conveni, ca să putem scăpa de responsabilitate. Poate, cine știe, mergeam așa, noi, poporul român, cu capul în nori, cum îi ședea cândva bine celui născut poet (adică, nu uitați, românul!) și deodată am călcat într-o groapă, din acelea care se găsesc astăzi destule prin capitală, ori și mai și, căci era înaintea apariției asfaltului. Dar groapa nu era groapă, ci era chiar blestemul. Chiar destinul. Vezi și „O, les beaux jours!” de Becket. Om fi noi baba aceea cochetă? Nu cred, doar noi suntem „un popor tânăr” și câte și mai câte.

© 2007 Revista Ramuri