Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Literatura și „suplimentul” ei

        de Gabriel Coșoveanu

În ciuda faptului că s-a scris atâta pe marginea chestionării apartenenţei criticului la sfera literaturii, reacţiile curente ale ficţionarilor, mai ales, ca beneficiari direcţi – cine face, în fond, ierarhiile? – indică destul de ferm că zona creativităţii ar fi un fief rezervat producătorilor de texte, o Castalie de unde suplimentul/ comentariul trebuie eliminat ca o impuritate. Asemenea înţelegere esenţialistă a îndeletnicirii cu materia numită cuvânt are adepţi numeroşi şi nedispuşi la negocieri în lumea civililor din domeniu, a simplilor cititori, care au sindromul Neculce, pretinzându-se ignoranţi/ inocenţi, dar crezându-se, de fapt, cât se poate de diligenţi, visând la propriile lor clasamente, bazate, invariabil şi aporetic, pe sintagma îmi place mie. O atitudine pe care un profesor o credea revolută (citesc romanul ignorând prefaţa/ în fine, practic orice discurs de escortă, ca să nu fiu influenţat, ca să-mi fac propria-mi părere), după ce a combătut-o sistematic, în amfiteatre şi în cărţi, se arată dominantă, oxigenată copios de teoriile deconstrucţioniste.

Credinţa vie că adevărul artistic este de mai multe feluri, la rigoare de atâtea feluri câţi privitori, îmi pare pernicioasă, şi, de ce să n-o spun, chiar frizând impoliteţea. Când tu, un creator, ajungi să te crezi însuşi Creatorul, care, dac㠄a vorbit”, textul e întreg şi desăvârşit, prin urmare exegeza sau suplimentul sunt nelegitime – asta ce este, totuşi: impoliteţe a fiinţei sau orbire, pur şi simplu? De ce s-or mai fi străduit, atent şi cu frica lui Dumnezeu, filosofii şi esteticienii să elaboreze categorii, principii şi optici normative, câtă vreme cutare ins care nu face diferenţa între poezie şi versificaţie poate afirma liniştit că, pentru el, toate complicaţiile care conţin termeni de învăţat nu sunt decât nişte prostii? De unde ştiu eu că e cum spuneţi voi? se întreabă omul obişnuit, prins, oricum, în plasa propriilor dubii, e adevărat, de natură concretă. Numai de dobândire de simţ speculativ şi al frumosului nenatural n-are el chef. Un sentiment al zădărniciei eforturilor intelectuale ne vizitează, totuşi, pe cam toţi, instruiţi au ba, de mai mult timp. Formularea lui Paul Cornea e simptomatică: „Avem tot mai puternic impresia că domeniul evidenţelor se îngustează continuu, iar experienţa îndoielii devine universală. Mai supravieţuiesc oare multe lucruri de care să fim siguri, absolut siguri, încât să nu mai suscite întrebări? Pe care să le acceptăm fără rezerve? Pe care să nu le problematizăm?”.

Dar, dincolo de dilemele legate de constituirea unui sistem acceptabil care să limiteze eroarea de interpretare şi de gust, rămâne chestiunea condiţiei interpretantului, expus la fiecare verdict care nu face o porţie consistentă scriitorului în viaţă sau favoriţiilor acestuia. Belicoşi sunt şi cumpărătorii de cărţi ghidaţi de diverse reclame, deloc doritori să afle de la tine că au aruncat banii pe un kitsch. Cine eşti, de fapt, tu? De parcă un critic ar fi un scamator, un prestidigitator, un specialist în trompe l’oeil, care se distrează amoral pe seama celor care nu aveau cum să audă de catharsis, mimesis, metanoia sau de extragerea de inferenţe. De parcă textul lui s-ar situa într-un vid, şi nu undeva în lume, în aceeaşi lume cu privitorii ignari şi reactivi, cu acelaşi referent. Cu terminologie fracasantă apar în scen㠄zeii” care contestă tezele tari ale umanismului liberal, pentru a crea, garantându-l (pe post de tribuna lui average man din Hyde Park, unde poate vorbi orice neavenit, doar că astăzi e mult mai comod Internetul pentru a debita tot ce-ţi trece prin cap), spaţiul atât de necesar oricărui contestatar, cult sau nu, de Establishment. Poţi contrazice, cu apetit vindicativ foarte răspândit la gregari, în special, căci totul e clădit, evident, psihologic, instanţele catedratice, care revin spectral (ca la Derrida, era să zic), dintr-o copilărie „plin㔠de teorii, care, nereproduse corect, îţi asigurau o notă mică şi un loc de bas-étage în ierarhia congenerilor, aceea „oficială”, etatizată, omologată de figuri „exemplare”. Adică exact exemplaritatea pe care n-o văd cu ochi buni relativiştii. Trăirea artistică, aceea care-i asigură şi valenţa de adevăr domeniului, în general, nu suportă rigori topice, de aceea poate fi descifrată în orice zonă căreia nu i se poate face „anatomia” decât cu instrumentar din zona inefabilului. Respectiva trăire e una extremă, adică lăuntric㠖 sinele sărac mobilat va rămâne racordat la statistici, clasamente (de genul celor fotbalistice) şi repertorieri tip Guiness Book of Records. Adică la nişte exteriorităţi. Exerciţiul intelectual nu e menit să separe o elită de masa critică a celor care nu vor decât să fie lăsaţi în pace cu propriul lor sistem ordonator, construit exclusiv pe haosul senzorial. A glosa pe marginea acestei forma mentis ataşată necondiţionat simţurilor echivalează cu a deveni instantaneu antipatic şi vulnerabil la maximum, precum un ins (bărbos şi cu ochelari, să spunem) care ar apela, spre a se salva, la onoare şi pietŕ în timpul dezlănţuirii revoluţionare a plebei carnivore.

Hiatusul comunist, cu accentuarea simplităţii şi accesibilităţii mesajului, pe fondul declinului metaforei, a asigurat interpretărilor rudimentare (gen: gusturile nu se discută, deci eu nu-i suport pe Dante sau pe Shakespeare, care e problema?, sau: Minulescu e superior lui Arghezi, pentru că-l ştie lumea, îl fredonează etc.) o nedorită fertilitate. Sensibilitatea pervertită face rating incredibil veleitarilor, îmbibaţilor oportunişti de reţete care „merg”, de teorii la modă, şi asta se percepe dur, de la analizarea audienţei unor emisiuni TV vulgare şi îndobitocitoare până la scrierea de banalităţi cu aer doct, în ţarcul unei cabale care nu se teme să falsifice valorile în numele, sacrosanct, vezi bine, al „prieteniei”.

O autoritate ca Valentine Cunningham ar fi citabilă aici, spre iritarea, probabil, a legiunilor de esenţialişti ai cuvântului, din speţa celor evocaţi anterior: „...pentru că nu pot înţelege literatura fără critici, pentru că literatura are nevoie de critici, iar ideea că aceştia nu fac decât s-o paraziteze mi se pare neîntemeiată: cât de mari sunt avantajele literaturii de pe urma criticilor, nu? Sunt considerabile, aş spune. Parazitul îţi oferă un avantaj – iată un vechi paradox”. Sigur că nu putem textualiza pe seama a nimic, avem nevoie de opere, de Bibliotecă, care, însă, nu ar fi existat fără spiritele clare, îndrăgostite de obiectivitate, care pun ordine, clasifică, demistifică şi, horribile dictu, impun formatul istoriei literaturii, aşa cum o ştim noi astăzi, şi care merită predată ca atare, cu ancadrament academic. Şi când pomenim setea de obiectivitate înţelegem acea dispoziţie care te distanţează de legile firii, unde nu sunt limite fizice, morale sau religioase. Dimpotrivă, credem că obiectiviatea, ca şi armonia, există, măcar ca premisă, ca aspiraţie, cel puţin, şi, prin urmare, vom căuta să acordăm un credit restrîns (măcar în raport cu imensul lor succes epistemologic înregistrat) unor aserţiuni care privilegiază, intens, rupturile şi discontinuitatea în ordinea lucrurilor. Ne referim, aici, desigur, la un Foucault, pentru care la fissure este fundamentală, sau la un Lyotard, care îşi porneşte motorul argumentativ de la ideea netă a fragmentarităţii lumii.

Interpretantul, în calitatea sa, fundamentală, de propunător al unei matrice de constrângeri, va fi mereu contestat şi atacat în însuşi suportul său ontic, motivat de necesitatea prezenţei în lume a imaginii de sine critice. Or, oglinda se cuvine să arate, nu-i aşa, aspecte care te îndeamnă să o consideri indispensabilă, nicidecum repugnabilă. Şi cam totul se reduce, în linii mari, la diferenţele de cultură, de care nimeni nu vrea să audă, preferând să dea vina pe şcoală pentru imposibilitatea de a comenta Joc secund sau Cică nişte cronicari... altfel decât ca pe nişte insanităţi. Este o problemă de patrimoniu de cunoştinţe, cum îl numeşte, nimerit, Eugen Negrici, în aceste rânduri, cu bază din semiotică, pe cât de exacte, pe atât de necruţătoare pentru toţi simulanţii: „Teoretic, doar teoretic, la nivelul subcodurilor, cunoştinţele destinatarului şi ale emitentului se presupun a fi comune. Când atribuie, însă, mesajului conţinut transformându-l în text interpretat, destinatarul, având codurile lui private şi punctele lui de vedere ideologice, nu poate totuşi evita presupoziţiile «aberante», conotaţiile aleatorii şi erorile de interpretare (toate decurgând din patrimoniul lui real de cunoştinţe”. Şi am decupa, spre o reţine prioritar, sintagma patrimoniu real, cu interes anume pentru termenul din urmă, într-o epocă tot mai bogată, cum vedem, fără să se vrea asta, în doctorate, lucrări şi poziţii de putere sub semnul trucajului.

© 2007 Revista Ramuri