Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Lungul drum al răbdării și al speranței

        de Viorica Gligor

Asemenea celorlalte romane ale lui Alessandro Baricco, Mireasa tânără impresionează prin ineditul parabolei existenţiale, prin virtuozitatea tehnicilor narative şi prin strălucirea poetică a stilului. Personajele poartă nume generice, devin simboluri ale unor tipologii familiale: Mama, Tatăl, Fiul, Fiica, Unchiul. Doar bătrânul servitor, Modesto, iese din această convenţie. Protagonista intră în casa celui care i-a fost menit ca soţ, când împlineşte 18 ani, potrivit înţelegerii stabilite anterior între părinţi. Aici, în eleganta vilă italiană, descoperă un univers decadent, situat parcă în afara timpului, mistuit de taine şi angoase. Dintre care, cea mai puternică rămâne frica de a nu muri noaptea, în somn. Toţi membrii familiei sunt devastaţi de acest blestem teribil. Ceea ce-i determină să trăiască intens şi să oficieze „ritualuri de mulţumire” pentru îmblânzirea fatalităţii. Festinul matinal reprezintă un astfel de ceremonial, dar şi o manieră de evadare din durata cotidiană. Tot astfel trebuie văzută şi plecarea lor anuală, lăsând în urmă mese îmbelşugate, gesturi neterminate, bagaje uitate – ofrande închinate unor zei răzbunători.

Pe măsură ce descoperă secretele Familiei – temerile, neîmplinirile, traumele, frustrările ascunse ale acesteia, viitoarea mireasă îşi interiorizează propriile experienţe. Mama şi Fiica o iniţiază în arta feminităţii şi a senzualităţii. Împreună cu Tatăl pătrunde într-un bordel, a cărei matroană îi devoalează alte mistere ale sexualităţii. Cea mai preţioasă provocare a tinerei rămâne aşteptarea lucidă şi responsabilă a bărbatului iubit. Fiul, plecat într-o călătorie de afaceri, în Anglia, prelungită inexplicabil, este marele absent al cărţii. Inevitabil, rătăcirea lui face recurs la mitul lui Odiseu sau la parabola Fiului risipitor. Dacă acesta parcurge sau nu o criză identitară, a căutării de sine, are mai puţină relevanţă. Semnificativă rămâne „forţa răbdătoare” a fetei. Itinerarul acestei aşteptări asumate. Îmbogăţirea ei întru (auto)cunoaştere. Credinţa neînvinsă că, împotriva celor trei ani de tăcere şi despărţire, el se va întoarce.

Când familia se pregăteşte să plece în vilegiatură, ea dovedeşte „îndrăzneala blând㔠de a rămâne singură, rostuită de convingerea că tânărul va reveni din peregrinări. Tatăl, neobişnuit cu pledoariile afective, este contrariat de încăpăţânarea Miresei tinere, dar îi admiră curajul şi încrederea. Acceptă că nu întotdeauna argumentele raţionale sunt imbatabile: „Tatăl simţi din nou, ca un fulger, îndoiala că doar dacă i-ar fi permis fetei să-l aştepte cu adevărat, Fiul se va întoarce”. Nu-i refuză rugămintea, dar îi propune un pact: să-i fie alături când îi va veni sfârşitul. Asta pentru că între cei doi s-a creat o comuniune sentimentală.

Alessandro Baricco analizează remarcabil ritualul aşteptării, explorează labirintul stărilor lăuntrice ale personajului feminin, lupta dramatică împotriva ravagiilor absenţei, uitării şi pierderii. Salvarea fiinţei devine posibilă nu doar prin regăsirea gesturilor şi cuvintelor bărbatului, cât, mai ales, a trăirilor sufleteşti comune, a acelui binecuvântat timp al inimii: „Se sedimentase între ei o distanţă atât de mare, încât Fiul încetase de mult să mai fie pentru Mireasa tânără un gând uşor accesibil, o amintire sau un sentiment. Devenise un loc. O enclavă, cufundată în peisajul sentimentelor sale, pe care nu reuşea întotdeauna s-o regăsească. Deseori pornea în căutarea ei, dar se rătăcea pe drum. […] Ca să nu-l piardă cu adevărat, Mireasa tânără trebuise să înveţe că nicio calitate a Fiului, – sau detaliu, sau minunăţie, nu mai era suficientă pentru a umple abisul depărtării, pentru că nici un bărbat, oricât ar fi de iubit, nu poate singur să înfrângă puterea distrugătoare a absenţei. Ceea ce înţelese Mireasa tânără fu că doar gândindu-se la ei doi, împreună, era în stare să coboare în ea însăşi până acolo unde, intactă, sălăşluia permanenţa iubirii sale. Se ducea atunci cu gândul la stări sufleteşti, la felul lor de a se simţi unul pe celălalt, pe care şi-l amintea foarte bine. Se gândea la ei doi, împreună, şi putea simţi din nou o căldură sau tonul anumitor nuanţe, până şi calitatea anumitor tăceri. O lumină deosebită”.

Ţesătura alegorică a romanului deschide ferestre simbolice de interpretare. Fără îndoială, Mireasa tânără este o Penelopă modernă, care trăieşte un absolut al dragostei, al devotamentului afectiv. Nicio descurajare, nicio înfrângere, niciun dezastru nu sunt suficient de puternice pentru a distruge „cuibul pe care ea şi Fiul îl creaseră iubindu-se”. Când Tatăl îi mărturiseşte adevărul, că viitorul mire a dispărut fără vreo urmă, tânăra nu se prăbuşeşte. Dimpotrivă, continuă lungul drum al răbdării şi al speranţei, al căutării de sine, în definitiv. La capătul căruia va fi biruitoare: „Niciodată, nici măcar pentru o clipă, locuind în lumea abstractă a Familiei, fata aceea nu încetase să înveţe. […] Se întrebă unde îl va aştepta pe Fiu, sigură că se va întoarce, şi unde anume se va întoarce Fiul, sigură că ea îl va aştepta mereu. Nu avu nici un fel de îndoială asupra răspunsului. Se prezentă la bordel, în oraş, şi ceru să poată trăi acolo”.

Mireasa tânără este un roman fascinant, permanent infuzat de poezie şi mister. O poveste tulburătoare despre iniţierea în arta aşteptării, a erotismului şi a morţii. Scenariul narativ al cărţii lui Alessandro Baricco este susţinut de o puternică viziune cinematografică. Personajele poartă măşti pentru a-şi ascunde adevăratul chip, vulnerabilităţile. Fiecare dintre ele trăieşte o viaţă dublă. Gesturile, cuvintele lor alunecă imperceptibil în zone stranii, deoarece graniţa dintre real şi oniric este foarte subţire. Toate fiinţele au un fel de aură fantasmatică, dar, cea mai neobişnuită prezenţă familială rămâne Unchiul, deghizat într-un incurabil somnambulic. Acest spectacol suprarealist este susţinut de interferenţa şi alternanţa vocilor narative. Care, prin „dialogul” multiplicat, polifonic, scormonesc în toate cotloanele existenţei (interioare sau exterioare), pentru a-i revela sensurile tainice. Virtuozitatea, cumva experimentală, a strategiei epice devoalează şi condiţia scriitorului, tribulaţiile actului creator. Astfel, naratorul îşi inserează propria temă auctorială: „la urma urmelor, singura frază care ar putea traduce exact o anumită intenţie a celui care scrie nu e niciodată o frază, ci suma stratificată a tuturor frazelor pe care şi le-a imaginat, apoi le-a scris, apoi şi le-a amintit: ele trebuie puse unele peste altele, transparente, pentru a fi percepute în acelaşi timp, ca un acord muzical”.

© 2007 Revista Ramuri