„Cum ar putea omul de ştiinţă să-şi reprezinte la începutul secolului al XXI-lea substanţa, imaginea abstractă – in vitro – în afara unei forme de expresie care să-i dea viaţă în lumea ideilor?” (p. 68).

Adevărul este că, la început de secol XXI, s-ar putea să nu mai aştepte nimeni vreun răspuns la această întrebare. S-ar părea că totul a fost numărat, cântărit şi împărţit. Omul de ştiinţă n-ar mai fi capabil, aşadar, să-şi reprezinte substanţa în afara unei forme de expresie. Se va fi isprăvit gâlceava dintre limbă şi gândire, dintre caracterul arbitrar sau nu al semnului lingvistic. Valurile cunoaşterii (ştiinţifice) au lăsat în spate intenţii lăudabile, termeni şi terminologii, au creat altele, au deschis drumul pentru întemeierea de şcoli (la Viena, la Moscova, în Franţa, la Quebec, în România...) care să se aplece sârguincios spre analiza, compararea, planificarea şi normarea urmelor trecerii sale.

Pragmaticul om de ştiinţă nu a fost însă deloc interesat de mecanismul prin care dădea viaţă în „lumea ideilor” imaginii care încerca să se desprindă din „masa amorfă” a gândirii sale. O sclipire analogică, o matrice lingvistică, „haine” lexicale, fie ele de împrumut sau recondiţionate, şi un nou termen se naşte viu şi, probabil, viabil! A intervenit apoi lingvistul să explice miracolul naşterii sale.

Deşi primele două capitole ale lucrării lingvistului Doina Butiurcă tratează comunicarea, din perspectiva funcţiilor limbii, şi terminologia, din perspectiva şcolilor şi conceptelor esenţiale, intenţia fiind aceea de a demonstra că limba este esenţial metaforică şi de a pregăti introducerea teoriilor privitoare la concept şi conceptualizare, date fiind explicaţiile extinse, acestea se dezvoltă divagant. Consider că miezul lucrării, acela spre care converg eforturile scriiturii, îl reprezintă capitolele următoare în care sunt tratate metaforele în limbajele de specialitate, criteriile care stau la baza clasificării metaforelor conceptuale şi terminologice, tiparele preconceptuale care conduc la naşterea de noi termeni, paradigmele lingvistice şi conceptual-semantice în limbajul panlatin, transferul metaforic din perspectivă interdisciplinară.

Unul dintre instrumentul de bază al analizei metaforei conceptuale rămâne cel propus de G. Lakoff şi M. Johnson în celebra Metaphors We Live By (1980), prin deosebirea între domeniul-sursă şi domeniul-ţintă.

Metafora specializată, care are un caracter motivat, este, pentru autoare, un tip special al metaforei ştiinţifice. Pentru că aceasta va fi tratată atât la nivelul conceptului (al imaginii abstracte), cât şi la nivelul denominării, al expresiei lingvistice, studiul hermeneutic al metaforelor specializate va urmări metaforele conceptuale şi metaforele terminologice, ultimele văzute ca tipuri de realizare lingvistică a metaforelor conceptuale. Un prim exemplu se referă la cei 56 de termeni medicali – metafore terminologice care utilizează lexemul specializat canal, privit ca metaforă generică a etimonului său latin canal, cu sensul de „şanţ, jgheab”.

Tiparele preconceptuale în care se zămisleşte metafora specializată sunt particularizate la metafora medicală şi conturează un tablou cu zone de interes distincte: antropologicul, habitatul, lumea minerală, cosmosul, regnul animal. Acestea devin semnificative în procesul de transfer logic, de la limbajul comun la cel specializat ori între domeniile specializate. Chiar dacă analogia este ascunsă etimologic, în traducerea etimonului termenului actual se revelă mecanismul metaforic (la romani, de exemplu, septum, -i s.n. avea semnificaţia de „perete despărţitor”).