Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Retrăiri intense

        de Toma Grigorie

Tinerii cred că oamenii ajunşi la pensie sunt liberi, se odihnesc, îşi retrăiesc în linişte amintirile, viaţa... Ce le pasă lor de lamentaţiile noastre! De fapt, un proverb popular îi aprobă spunând că, atunci când eşti tânăr, eşti călare pe moarte şi o tragi de hăţuri, cum vrei, dar, cealaltă latură a proverbului, susţine că, la bătrâneţe, moartea e cea care te încalecă şi te poartă spre sfârşitul drumului, cum vrea ea...

Tinerii îşi creează în acest sens o impresie falsă, de suprafaţă, pe care şi-o etalează nonşalant. Dar sondând în adâncul sufletului lor, sunt marcaţi şi ei de spectrul morţii, chiar dacă n-o arată. Sigur că cei mai marcaţi sunt bătrânii. Mai vorbesc ei, mai fac glume. Se îmbracă frumos, cu hainele cele mai bune, femeile, în special, se fardează în plus ca să arate bine. Nu e niciun rău în asta, poate aşa sfidăm şi noi pensionarii moartea. Bărbaţii filtrează cu colegele lor, dar mai ales cu femeile mai tinere, pentru că, aşa e firea bărbatului, nici la bătrâneţe nu-şi pierde gustul vieţii, nici acum nu este mai puţin chemat spre cel mai frumos sentiment omenesc, cel al dragostei.

Când s-au apropiat de noi, de mine şi de un coleg de generaţie, de banca noastră din Parcul Pensionarilor, grupul de cinci-şase bărbaţi pensionari toţi, fără excepţie, păreau mai tineri cu cel puţin un deceniu de viaţă. E mai mult ca sigur că această întinerire avea drept motivaţie vreo poveste a volubilului judecător despre vreo aventură erotică a sa. Care dintre noi n-a avut o aventură-două în viaţa lui? Ne-am ridicat în picioare să-i întâmpinăm şi ne-am strâns mâinile cu prietenie. Medicul Marin Pascu începuse să relateze o întâmplare a lui cu o asistentă medicală, într-o noapte de gardă, cum se zice că se întâmplă de obicei în tagma lor. Excepţiile întăresc regula!

Măi, fir-ar să fie ea, dar frumoasă mai era! Zice doctorul. Eu aveam vreo 32 de ani şi ea, nici 20 împliniţi. Cam mândră, cam băţoasă de felul ei, cu toate că îmi spusese un asistent, şi eu l-am crezut, cum că nu mai era cam de multişor domnişoară. Dacă n-aş fi avut această informaţie, n-aş fi cutezat s-o acostez.

O invit în cabinetul meu, în timpul unui răgaz, după miezul nopţii, când toţi bolnavii dormeau. O servesc cu un ceai pe care-l aveam pregătit. Nici ea n-a cerut cafea, că poate vom aţipi şi noi vreun ceas, două. Pusesem şi oleacă de rom, ca la marinari, ca s-o euforizez puţin. Simte gustul alcoolului, dar nu zice nimic, ci doar îmi aruncă o privire ştrengărească şi mustrătoare, subliniată cu mişcarea negativă a degetului arătător.

Mă prefac că nu observ şi-i întind pachetul de Kent şi o îndemn să ia o ţigară. Nu era fumătoare, dar nu m-a refuzat. Vorbim noi de unele, de altele, până când eu aduc discuţia pe teren erotic. Îi povestesc nişte amoruri de-ale mele şi o îndemn şi pe ea să facă la fel.

Se spune, şi-n mare parte e adevărat, că medicii şi personalul medical, mereu în preajma morţii, sunt mai deschişi înspre a-şi consuma viaţa fără prea multe oprelişti, reflectează zâmbind, fostul medic chirurg.

O, de-aţi fi fost de faţă să vedeţi ochii auditorilor, vii şi mari cât o zi de post, fără vreo urmă de bătrâneţe în ei. Şi urechile ciulite la maximum. Deci cum să dai aşa de bună voie şi nesilit de nimeni, cum ai auzit la cununie, viaţa pe moarte? Doamne, cum n-ai inventat lumea cealaltă tot pe pământ!?

Încep eu să pun mâna – continuă doctorul – pe umărul ei, pe păr, dar mă respinge de fiecare dată. O undă de dezamăgire străbate grupul precum un pui de furtună. Măi, fir-ar să fie, zice doctorul, cu asta am încurcat-o! Iau însă o hotărâre definitivă, fie ce-o fi, cu riscul de a strica totul. Dar de fapt ce să stric?, că nu realizasem nimic. Mă decid să îi vorbesc direct: Ascultă, domnişoară, suntem cadre medicale, de ce te faci că nu pricepi, că n-ai observat cât de mult te plac şi te doresc?

Şi ce dacă suntem cadre medicale? Îmi replicase ea. E obligatoriu să ascultăm fără discernământ pornirile sexului?

M-a lăsat paf! Ei, c-am dat-o dracului cu asta! Dacă n-aş fi fost înnebunit după ea, de mai multă vreme, aş fi dat-o afară cu un şut în fundul ăla rotund şi apetisant. Nu mai zic nimic. Ne terminăm ţigările în linişte şi ea pleacă în camera de gardă să se culce puţin şi-mi recomandă cinic să fac şi eu la fel.

Ia uite, afurisita! Exclamă judele ştergându-şi transpiraţia de pe frunte. Eu aş fi violat-o, dacă aş fi fost în locul dumitale.

Cum să fac asta? Îmi riscam postul. Eram afectat de refuzul ei categoric şi nu mi-am dat seama dacă tonul era maliţios sau ştrengăresc. Doctorul uită o clipă să continue, derulându-şi gândurile în tăcere.

Gheorghe Stroe îi întrerupe reveria. Şi gata, domnule, s-a terminat? Asta a fost aventura picantă pe care ne-ai promis-o?

Halal aventură! Mă trezesc şi eu mirat că-mi exprim gândul cu voce tare. Ca în romane, când scriitorul vrea să epateze prin finaluri neterminate, întoarse împotriva mersului firesc al lucrurilor, sperând că devine mai interesant, dacă ne lasă un gust amar pe limbă, pe când ne promisese unul dulce.

Doctorul îşi revine brusc din tăcere. Cred că gustase de unul singur din rememorarea succesului aventurii.

Copiii la groapa de nisip începuseră iar o ceartă zgomotoasă între ei. Ne ducem toţi în grabă la ei.

Bunicue, zice Dorinel, să stii că eu n-am făcut nimic. Nu eu i-am sticat lu’ Gigel catelul.

Intervenim toţi şi aplanăm încă febrili conflictul. Ne întoarcem grăbiţi la banca noastră.

Hai, doctore, continuă sau asta a fost tot? Îl provoacă judele. Îi ţinem toţi isonul.

Ei, nu e gata, nu vă faceţi probleme, se apără doctorul de admonestările noastre. Continuă cu o lumină mare pe faţă. Nu ştiu dacă am aţipit vreun ceas sau două, că mă trezesc strigat de asistentă: Dom’ doctor, repede că avem un caz grav!

Mă scol în grabă, arunc un pumn de apă pe faţă ca să mă trezesc şi mă duc în sala de operaţii, unde-mi spusese ea că se află problema.

O femeie tânără, diabetică, intrase în comă. Ajutat de asistentă, care era o bună practiciană, o scoatem pe biata femeie din impas. Rezolvând cazul, ne retragem, lăsându-i sarcina asistentei de la sală să ne cheme, dacă se mai întâmplă ceva.

Toţi ne dezumflasem, afectaţi de momentul dramatic prezentat de doctorul Pascu. Credeam că totul luase sfârşit din cauza acestui eveniment. Dar nu era aşa.

Rezolvând pentru moment problema, reia doctorul povestea, ne retragem. În drum spre camera de gardă, ea mă întreabă, sfioasă, dacă-i mai pot oferi un ceai. M-am uitat surprins la ea şi i-am confirmat fără entuziasm.

În ciuda faptului că-mi trecuse supărarea pe ea, dar şi cheful de aventură, n-am scos două cuvinte în timp ce ne-am sorbit ceaiul. M-am uitat acum la ea să văd ce intenţii o fi având, fiindcă nu se pregătea de plecare. I-am surprins în privire o undă caldă, maternă parcă.

Ei, aşa da! Se schimbă paranghelia! Zice, cine altul, decât judele.

Sst! Îl ţistuiesc câţiva.

Privind-o, continuă doctorul, îmi trezise din nou interesul şi simţeam că se mişcă ceva în pantalonul alb, de serviciu. I-am zis în glumă ştiind că n-am ce pierde.

Te pomeneşti că te-ai gândit să-mi accepţi propunerea de mai devreme?

Da, e adevărat! Mi-a răspuns ea direct, fără înconjur.

Ce te-a convins, continui eu impasibil, aşteptându-mă la o altă reacţie a ei, de refuz.

Frica de moarte, domnule doctor, m-a convins! Frica de moarte pe care am citit-o pe faţa femeii aceleia, mi-a dat o lecţie despre preţuirea fără rezerve a vieţii cu toate ale ei. Dar nu numai ăsta e motivul. Mai devreme am vrut să văd cât de convins sunteţi în admiraţia dvs. pentru mine. Dacă vreţi să ştiţi, ca să vorbim deschis, şi eu vă simpatizez de mult, dar mi-a fost teamă să nu mă consideraţi o uşuratică, dacă v-aş fi dat de înţeles despre acest sentiment al meu. De vreo doi ani pândesc momentul prielnic. Dar n-aveaţi ochi pentru mine. Mă întrebaţi mereu uşor zeflemitor şi pe un ton părintesc, chiar şi în timpul practicii: Ce mai faci, puştoaico? Şi treceaţi mai departe zâmbind. M-am ţinut bine şi după terminarea şcolii sanitare. Doream să mă introducă în rândul femeilor un om deosebit, matur, cu experienţă.

Da, domnule doctor, aşa mai merge! Intervine şi Ion Pantelie, care de altfel era foarte rezervat în discuţii.

Lasă-l, domnule, să continue! Îl apostrofează judele.

Ei, domnilor, acum ţineţi-vă bine! Fără o vorbă în plus, începe asistenta noastră să-şi dea jos îmbrăcămintea sumară, textila, aşa cum spun tinerii de astăzi, în argoul lor colorat. Cei bolnavi de inimă n-aş vrea să treacă prin ce am trecut eu în momentul dezvelirii statuii albe şi perfecte a corpului ei plesnind de tinereţe. Sânii îi erau tari ca de stâncă şi împungeau obraznici aerul camerei care se aprinsese şi devenise sufocant pentru mine. Mijlocul îl avea de albinuţă, iar bazinul arcuit mai mult decât cele obişnuite, cu atât mai senzual. Fesele durdulii cât trebuie, iar triunghiul magic, al Bermudelor, îi putem spune, era negru corb, contrastând puternic cu albeaţa de marmură a pielii.

Hai, domnule, nu mai întinde pelteaua! Intervine, cine altul?, decât dinamicul judecător. Toţi eram nerăbdători să aflăm esenţialul, vibrând de emoţie, salivând precum adolescenţii.

Când m-am apropiat şi i-am atins corpul, s-a cutremurat parcă sub impresia unui şoc electric. Mi-a spus în şoaptă că e virgină şi să fiu blând cu ea, că mă alesese de vreo doi ani pe mine ca să-şi înceapă cu un om deosebit activitatea sexuală amânată cam multişor. M-a stupefiat această mărturisire. Mi se spusese contrariul: că ar fi fost de mult femeie şi dintre cele mai versate...

Cu această excitantă descriere, doctorul lasă impresia că face o pauză de respiraţie, dar se oprise definitiv. Credeam că o făcuse, fiindcă tocmai se apropia de departe, pe aleea parcului, un alt grup de pensionari.

Ei şi, şi?... Se îngână câteva voci strangulate de emoţie.

Ei, şi restul îl cunoaşteţi din proprie experienţă. Ce să vă mai spun?

Tăcem mâlc toţi, jenaţi cumva de trăirile prea intense ale celor auzite şi ne aşezăm mai sprinteni ca de obicei la locurile noastre. În toiul descrierii nu mai putusem să mai stăm pe bancă şi ne ridicasem toţi în picioare, parcă împinşi de un arc nevăzut...

(Fragment din romanul Viaţa din urmă, în curs de editare)

© 2007 Revista Ramuri