Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Băutorii de absint

        de Bucur DEMETRIAN

Antologia prefațată de Bogdan Crețu, Băutorii de absint, apărută la Paralela 45, 2007, cuprinde „cinci poeți nedogmatici“: Traian T. Coșovei, Nichita Danilov, Ion Mureșan, Ioan Es. Pop și Liviu Ioan Stoiciu. Este „o antologie de grup“, fiindcă pune optzecismul sub semnul continuității. Dacă „Aur cu diamante“ este emblematică pentru ideea de generație postmodernă, de provocare a modernismului anilor ’60 sau ’70, Băutorii de absint nu se supune, procustian, teoretizărilor excesive, canonice, pe linia ilustrată de „mărcile“ pornite de la centru, din orizontul exclusivismului bucureștean. Iată cum concepe Bogdan Crețu antologia de față, compartimentând-o din perspectiva unei continuități, a unui organism viu cu predecesori și revărsări în țesătura altor generații: „Dacă avem în atenție asemenea autori, teamă mi-e că s-ar putea să constatăm că optzecismul marchează un moment de continuitate față de ceea ce s-a scris înainte și, în egală măsură, față de ceea ce a urmat. Scriitorii amintiți au asimilat lecția înaintașilor, a șaizeciștilor, printre alții, și și-au scris opera onest, fără a-i atribui sarcini polemice“. Și, dacă postmoderniștii optzeciști sunt conștienți de jocul manierist, de istoria poeziei românești recitită în cheie parodică, ironică, nu putem face abstracție de vocile unei ascendențe insinuate în structura textelor nouăzeciștilor sau ale tinerilor douămiiști. Această antologie „poate marca începutului unei reevaluări critice a poeziei generației ’80.“ Fiindcă postmodernismul este atent atât la dimensiunea poietică a textelor, cât și la încărcătura afectivă, a spiritului susținut prin trăiri lăuntrice. Dincolo de vârsta poeților antologizați, dincolo de generațiile cărora le aparțin, cei cinci autori sunt tributari echinoxismului sau scriitorilor generațiilor precedente. Adesea, regulile jocului postmodernist sunt încălcate, iar facerea poemelor suportă asediul imperceptibil al sunetului bacovian, al gestului teatral și tenebros al lui Emil Botta sau al repetițiilor obsedante din textele lui Nichita Stănescu. În poemele lui Traian T. Coșovei sunt evidente urme ale „necuvintelor“, ale tonului galant și sentimental amintind „dulcele stil clasic“. Traian T. Coșovei, poetul format în spațiul cenaclului bucureștean, postmodernist din linia întâi, nu abandonează rafinamentul imagistic, reflexivitatea versului construit cu migală de bijutier, tăind felia de viață sau susținând-o metaforic. Oglinda, zborul, fantasma, scara, fotografia, parcul, labirintul sunt teme ale manierismului unei generații anterioare filtrate borgesian, ironic, sorescian. O poezie precum Stare de spirit nu poate face abstracție de înaintași. Poetul deconstruiește fără să alunge aura sentimentală, ia în răspăr cu blândețea discipolului care nu i-a uitat pe maeștri: „Această toamnă a îngălbenit toți îndrăgostiții din parc, / i-a învins și i-a alungat. / Blând, inima mea rupe gâtul și brațul statuilor / Blând, inima mea a clătinat copacii și i-a desfrunzit. / O, lasă-te la pământ, / lasă-te acoperită de toamnă / și părul lasă-ți-l lung și pieptănat de duhuri... / Întinde un pat de frunze uscate / pentru inima mea obosită de nu știu ce bătălie de la Rovine“.

Nichita Danilov aduce în versurile sale viziuni apocaliptice, măști stranii. Autorul volumului Arlechini la marginea câmpului este un expresionist, fiindcă spațiul său poetic este încărcat de aluzii biblice, de voci profetice, de ființe bizare, de „întâmplări“ care, pornind de la coordonate reale, înalță un eșafodaj spiritual împăienjenit de interogații, de paranteze, de personaje biblice. Și el îmbină jocul măștilor cu meditația despre condiția umană într-un timp amintind un sfârșit de lume. Universul este străpuns dintr-un impuls erotic, dintr-o năzuință blagiană: „De la fereastra părului tău / mă aplec peste / cea mai înaltă margine / a tuturor lumilor... // Groapă adâncă / din adâncul cel mai adânc / din care urcă / îngeri cu capul de lemn / pe treptele strălucind de lumină... // Și cortina de purpură a înserării / se lasă peste orașul / în care un Dumnezeu orb / leagă trecătorii la ochi / cu urne de cenușă“ (De la fereastra).

Un poet ale căror versuri nu încetează să penduleze între margini de lume și zone de iluminări cerești este Ion Mureșan. Spaima, semnele prevestitoare, iarna, cerul, poezia, copilăria sunt temele celui care a scris Poemul de iarnă, un strigăt existențial, o comuniune între confesiune și țesătura vizionară proiectată din interior, destrămare de spații și timpuri, de experiențe existențiale. Iată o construcție metatextuală, dar ferită de risipa de tehnici fastidioase, aseptice. Poezia este însă viața în înfățișările ei tenebroase și ispititoate: „Toată viața am adunat cârpe să-mi fac o sperietoare / în amintesc zilele în care ascuns sub pat îmi desăvârșeam / lucrarea grămada de pantofi vechi pe care îmi rezemam capul / uneori / când adormeam iar acum când a gata noapte de noapte / sting lumina și numai bănuind-o acolo încep să urlu de spaimă“ (Poemul despre poezie).

Nouăzecistul Ioan Es. Pop scrie un text despodobit, la frontiera dintre tăcere și cuvânt, dintre confesiune și spirit. Limbajul este ținut în frâu, traversând obstacole, eschivându-se, încărcându-se de reprimări afective, gata să explodeze. Poetul sapă necontenit galerii prin care „simțurile mici“ să străbată de la întuneric spre lumină. Poate că numai spectrul bacovian transpare în „soarele închis și greu al lumii noastre“, în „vremea lumilor livide“, în resemnările cântăreților care și-au pus la instrumente „mațe de vită“. Lumea seamănă cu o măcelărie în care ființele înghit „creierii și carnea animalului răpus“, cu tulburări paroxistice „ca o placentă aruncată la gunoi“. Universul este bolnav, ochii se deformează, lumina nu pătrunde până la ei, iar somnul instalează o stare larvară: „și dorm acum pentru că mâine urmează / și mâine să dorm și în molusca pernei / nu mai contează dacă eu sunt eu - / salteaua se umflă și mă scufundă încet în / întunericul ei dulce, fără speranță, fără vedere, / se-nchide deasupra și se lipește ca un plic la căldură...“

Liviu Ioan Stoiciu apropie textul poetic de structura carnavalescă, de strigătul pieței și al măruntaielor, de coborârea pe pământ a zeilor împrăștiind măscări, exprimându-se prin reacții fiziologice, printr-un limbaj al trupului, al cărnii, al oralității debordante, rabelaisiene. În spațiul poeziei pătrund construcții argotice, interjecții, stilul indirect liber, autentica fugă în timp și spațiu, autentica risipă de cuvinte care nu se mai aleg, ci izvorăsc din măruntaiele tribului din „zidurile labirintului în ruină“. Sensurile se conturează din aceste întreruperi, din linii frânte, din poticneli ale limbii care nu mai are forță persuasivă, dimpotrivă, întreține un nimb destrămat, o aură zdrențuită. Trecutul și prezentul compun un bâlci al deșertăciunii: „La ce mă tot împunge valul din / interior: aducerile aminte, de care mă feresc sau nu mă feresc, / prefăcute, au rătăcit patalamalele și / se încalecă... O, mari lucrări: vremuri / rămase / în urmă, cu personaje de turtă dulce și chinoroz. Personaje / din folclor... Care țineți la bunăstarea / sufletului? Memoria îmi joacă mereu / feste: o femeie durdulie, tânără, prin lanul de floarea - / soarelui, se îndreaptă sau nu se îndreaptă spre râul băltit, cu nenumărate rotocoale, care / te introduce în cealaltă / lume? Lume a strămoșilor“ (În curând apar giganții).

Antologia Băutorii de absint amintește tabloul lui Fantin – Latour, Le coin de table. O imagine de grup adunând vârste creatoare. În prim-plan, Verlaine și Rimbaud. Susținându-se, dincolo de distanțe generaționiste, de structuri poetice. În colțul acela de masă, printre figuri uitate, împărțind spațiul și timpul. Bând absint, privind spre tărâmuri necunoscute: „O saisons, o châteaux, / Quelle âme est sans défauts?“

© 2007 Revista Ramuri