Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Elegia ultimei înfloriri

        de Viorica Gligor

Despre criza identitară a bătrâneţii, Yasunari Kawabata a scris şi în Frumoasele adormite, roman în care a analizat remarcabil tribulaţiile vârstei, provocate de singurătate şi nostalgie, de proximitatea morţii. A devoalat, prin puterea reflecţiei şi a sugestiei, convieţuirea dintre Eros şi Thanatos. Bucuriile, frustrările, suferinţele izvorâte din atracţia sexuală.

Şi în Sunetul muntelui, protagonistul, în vârstă de şaizeci şi doi de ani, este frisonat de presimţirea sfârşitului. Pe care o descifrează pretutindeni, în viaţa diurnă şi nocturnă, dar mai ales în sunetul straniu al muntelui: „Aducea cu vuietul vântului în depărtare, dar venea de undeva din adâncuri, un uruit surd al pământului. […] Şi numai după ce se opri complet, Shingo fu cuprins de teamă. Un fior rece îl trecu pe şira spinării de parcă tocmai i se anunţase momentul morţii”. În răstimpuri, în momente răvăşite de tristeţe şi suferinţă, Shingo va auzi din nou chemarea de dincolo. Simptomatic, ea reverberează în trecutul său afectiv. Nora îi aminteşte de o trăire similară de altădată: „Cum de uitase tocmai acest amănunt? Cum de nu-şi amintise de acea întâmplare în momentul în care auzise sunetul muntelui?”. Extrem de sensibil la stingerea foşnitoare a vieţii, bătrânul ascultă şi vede semnele rău prevestitoare. Care se adună, fără veste, în alunecarea necruţătoare a timpului: „Norii, ca şi luna, erau reci şi alburii. Shingo se simţea învăluit de toamnă. […] Shingo simţi un fior rece pe şira spinării şi îl cuprinse o dorinţă arzătoare de a simţi căldura umană. Simţea că ajunsese, acum, la un moment crucial din viaţa lui, în care o hotărâre iminentă avea să se pogoare asupră-i”.

Îndurerat de crizele conjugale ale celor doi copii, sufletul său se simte neîmplinit şi chiar vinovat de eşecul marital al fiicei, de trădarea aproape inexplicabilă a fiului, care, la scurt timp după căsătorie, şi-a găsit o amantă: „Shingo era total surprins de decăderea spirituală şi morală a fiului său, dar i se părea că era şi el participant la aceeaşi mizerie. Îl trecu un val de spaimă”. Spectator întristat al vieţii tinerilor, el meditează la stabilitatea şi degradarea relaţiilor matrimoniale, la feţele antitetice ale familiei tradiţionale şi moderne. Problematizările sale dau naştere unor autentice reflecţii despre devotament, dragoste, sacrificiu: „Shuichi era fiul lui, dar erau ei cuplul ideal, erau ei destinaţi unul altuia într-atât încât Kikuko trebuia să suporte asemenea comportament?”; „un soţ şi o soţie, singuri, iertându-şi unul altuia greşelile, care se adâncesc de-a lungul anilor în propria mlaştină”.

Drama lui Shingo se intensifică odată cu nevoia irepresibilă de tandreţe, de căldură sufletească. Faţă de Kikuko, nora sa, din momentul în care a cunoscut-o, a simţit „o fulgerare venită ca din dragostea eternă a raiului”, dar şi o anume duioşie: „Când le intrase în casă ca mireasă, Shingo remarcase maniera delicată, deşi greu de observat, în care îşi mişca umerii. Era ceva proaspăt şi cochet în acea mişcare din umeri”. Fascinat de graţia tinerei, treptat, fiinţa bătrânului renaşte şi înfloreşte într-o iubire platonică. Între cei doi se înfiripă o comunicare blândă, manifestată prin atenţia şi grija unuia pentru celălalt. Fiecare dintre ei este conştient de ceea ce îi leagă afectiv. Şi taina luminoasă a acestei trăiri devine balsamică, mai ales atunci când dezamăgirile paterne se acutizează: „Pentru el, Kikuko era fereastra care dădea în afara unei case mohorâte. Rudele lui de sânge nu erau aşa cum şi-ar fi dorit el să fie, şi cum nici nu reuşeau să trăiască aşa cum şi-ar fi dorit el să trăiască, relaţia de sânge devenea apăsătoare şi grea. Nora era cea care îl scotea din această ecuaţie. Blândeţea lui faţă de ea era o izolare luminoasă. Era felul lui unic de a avea grijă de el însuşi, de a aduce o undă de calm în propria viaţă”.

Nora şi socrul empatizează unul cu însingurarea şi nefericirea celuilalt: „Chiar dacă nu spui nimic, îmi dau seama că eşti îngrijorat din cauza mea şi că eşti de partea mea. Numai cu gândul ăsta reuşesc să merg înainte”. Cei doi au afinităţi sufleteşti, se bucură de aceeaşi vibraţie a lumii, a frumuseţii vegetale, precum cea a nucului gingko, care înmugurise la vreme de toamnă, a crinilor negri sau a tufei de imortele din grădina vecinilor. Contemplând-o cu tandreţe, privirea bătrânului glisează, printr-un joc al memoriei, spre un timp personal parcă scufundat. Chipul nurorii se suprapune celui al surorii lui Yasuko, soţia sa, de care a fost îndrăgostit. Neîmplinirea de altădată se metamorfozează acum într-un cântec duios al inimii întinerite. Subtil, imaginea lui Kikuko se inserează în visele bătrânului, ascunzându-se sub alte identităţi feminine. Dorinţa senzuală subconştientă, permanent suprimată de conştiinţa morală, răzbate totuşi în tărâmul oniric, dar destul de întortocheat: „Transferul dorinţei carnale asupra unei fete care ar fi putut deveni soţia lui Shuichi şi căreia îi dăduse o formă incertă provenea poate şi din teama ca femeia din vis să nu fi fost într-adevăr Kikuko”. Pasiunea tardivă a lui Shingo este mereu epurată de zvâcnirile erosului. Ea se consumă sub zodia inocenţei, nu poate fi maculată nici măcar de fantasmele nocturne.

Sunetul muntelui este o pledoarie pentru blândeţea şi delicateţea relaţiilor interumane. Dar şi o meditaţie profundă despre moarte şi renaştere, destrămare şi dragoste. Un roman poematic şi elegiac, în care Yasunari Kawabata a explorat drama bătrâneţii şi şansele de salvare individuală, de exorcizare a fricii, declanşate de ameninţarea inexorabilului.

 

© 2007 Revista Ramuri